Click to enlarge/reduce the GenoMap image Hide this GenoMap frame

Family Subtree Diagram : Arborele genealogic cu radacini in Mizil

PLEASE NOTE: If you do not see a GRAPHIC IMAGE of a family tree here but are seeing this text instead then it is most probably because the web server is not correctly configured to serve svg pages correctly. see http://developer.mozilla.org/en/docs/SVG:Server_Configuration for information on how to correctly configure a web server for svg files. ? Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Parent Parent Parent Parent Biological Child Parent Parent Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Parent Parent Parent Parent Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Parent Parent Biological Child Parent Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Parent Parent Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Parent Parent Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Adopted Child Adopted Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Parent Biological Child Parent Biological Child Adopted Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Parent Parent Biological Child Parent Parent Biological Child Biological Child Marriage (two children) No more children Marriage +Possibly more children Marriage (six children) No more children Marriage (six children) No more children Marriage No more children Marriage (four children) No more children Marriage Marriage Divorce (a child) No more children Marriage +Possibly more children Marriage (three children) No more children Marriage (a child) No more children Marriage (two children) No more children Marriage No more children Marriage (a child) Marriage (eight children) No more children Marriage (a child) No more children Marriage (seven children) No more children Marriage (three children) Marriage (two children) Marriage Marriage (three children) Marriage (a child) Marriage Marriage (five children) Marriage (three children) Marriage (two children) Marriage (a child) Marriage (three children) Marriage (two children) Marriage (two children) Marriage (a child) Marriage (a child) Marriage (a child) Marriage (two children) Marriage (a child) Marriage No more children Marriage No more children Marriage Marriage (four children) No more children Marriage (a child) No more children Divorce No more children Marriage (two children) No more children Marriage No more children Marriage (a child) No more children Marriage (four children) No more children Marriage (a child) Marriage (two children) Marriage (two children) No more children Marriage (two children) Marriage (two children) No more children Marriage (two children) Marriage No more children Divorce (two children) No more children Marriage (two children) Marriage (two children) XTo be completed Divorce (four children) Marriage (two children) Cohabitation Divorce (two children) Marriage (a child) No more children Marriage (seven children) Marriage (three children) Manciulescu Manciulescu Manciulescu Manciulescu Manciulescu Minea Manciulescu Dumitru Manciulescu Tinca Manciulescu Parepeanu Parepeanu Parepeanu Alexandra Parepeanu Manciulescu Ana Manciulescu Din amintirile Alexandrinei Ioachimescu (nascuta Popovici):
Mama mare batrana (Ana Manciulescu) era ingamfata, impunatoare, autoritara, demna.
Parepeanu Tache Parepeanu Popescu Maritza Caiopol Leana Caiopol Parepeanu Costanda Parepeanu Popovici Pauna Popovici   Pauna Popovici, nascuta Manciulescu a fost o femeie foarte buna si blanda.
  Si-a crescut cu dragoste copii si a fost o sotie si mama devotata. Dupa ce sotul ei a murit, Pauna a ramas foarte legata de fiul ei Stefan(Fanica). Acesta nu s-a casatori niciodata si s-a aflat permanent langa mama sa pana la sfarsitul acesteia. 
Dumitrescu Ecaterina(Tinca) Dumitrescu Popescu Veta Popescu Hrizu Maria Hrizu Manciulescu Costica Manciulescu Stere Manciulescu Dumitrescu Tase Dumitrescu Popescu Dumitru Popescu Manescu Ecaterina Manescu Tisescu Marioara Tisescu Popescu Costica Popescu Costica, zis Lapte era ciudat.Lucra cu acul si tesea. Nu s-a insurat niciodata. Anisoara Popescu    Ana (Anisoara) Popescu a fost blanda, dragutza si simpatica.
   Sotzul ei a parasit-o la cateva luni de la nasterea Mirelei.
   A profesat in invatzamant timp de 37 de ani.
Manescu Gugu Manescu Tisescu Tisescu Luscan Luscan Mirela Luscan Manciulescu Sofitza Manciulescu Popescu Constantin Popescu Popescu Stefan Popescu 76 76    Stranepoata Mihaela (Tutzi) Andronescu a studiat multe publicatii care il privesc pe Stefan Popescu si a conceput prezentarea care urmeaza.
   SREFAN POPESCU
  _ pictor si grafician _
   _ 20 ianuarie 1872, se naste in satul Fintzesti, judetzul Buzau.
   _ Este atras si preocupat de desen din prima copilarie.
   _ Urmeaza gimnaziul la Ploiesti, iar din 1886 continua cursurile la Scoala de institutori.
   "Placerea, as putea spune pasiunea pentru desen si in urma pentru pictura, in acea scoala mi s-au dezvoltat."
   Stefan Popescu, Autobiografie gasita printre hartiile sale dupa moarte, conform lui Gh. Oprescu [1].
   _ La scoala de institutori din Bucuresti "are norocul sa-l intalneasca", asa cum afirma in autobiografie, pe profesorul de franceza Ionescu-Gion, care isi facuse studiile la Paris si era un sincer iubitor de arta. Profesorul il remarca pe Stefan Popescu, ii examineaza lucrarile pe care le facea in orele libere (incepuse sa piceze ca autodidact).
Ca absolvent al Liceului Matei Basarab, viitorul critic de arta Gh. Oprescu admira in 1900 cateva studii pe care profesorul Ionescu-Gion le primise din partea fostului sau elev Stefan Popescu.
   _ Pana in 1893 lucreaza ca institutor la Scoala primara din Popa Nou, dar "orele petrecute in clasa si cele necesare pregatirii lectziilor i se par furate si pierdute pentru formatzia sa de pictor".
   Munceste peste masura pentru a-si completa, ca autodidact, cultura generala; ramane astfel cu o sanatate subreda pentru tot restul vietzii.
   Se imprieteneste cu cei aflatzi la conducerea publicatziilor "Contemporanul" si "Revista sociala".    Conform [1] "adeziunea lui Stefan Popescu la "miscare" este atat de puternica si totala, incat se considera obligat ca ea sa coloreze si manifestarile sale artistice ..... De atunci dateaza cateva lucrari .... naive, ciudat si neindemanatic executate .... naturi moarte, in care fie un exemplar din Capitalul lui Karl Marx, fie un numar din Arbeiter Zeitung sunt amestecate printre obiectele din tablouri." Dintre acestea numai un tablou aflat in 1958 la Muzeul din Timisoara, s-a mai pastrat.
   _ In 1893 cere un concediu de la catedra, plateste un suplinitor si cu banii ramasi (100lei/luna) pleaca sa studieze la Munchen.
   _ 1894 - 1899 studiaza la Academia Regala Bavareza din Munchen cu profesorul Nicolaos Ghizis (1842 - 1901). Dupa ce studiaza trei ani desenul, cei 100 lei/luna devin insuficientzi pentru cheltuielile necesare studiilor de pictura. Pentru a castiga ceva bani, face o copie dupa un tablou aflat la Pinacoteca Veche si o expune la Bucuresti, spre vanzare, la fereastra ziarului "L'Independance Roumanie". Spiru Haret admira tabloul, se ofera sa il ajute cu 300 lei anual pana la terminarea studiilor. Stefan Popescu refuza ajutorul, dar accepta o comanda. "Bine, raspunde Spiru Haret, considera-ma client, ia banii care itzi sunt necesari si imi vei face in schimb un tablou." [1]
   _ Studiile din Germania, unde la Munchen domneste academismul (forma cea mai antipatica a clasicismului) si influentzele franceze inca neasimilate il fac pe Stefan Popescu sa picteze 3 - 4 ani in stil traditzional, in sensul artei decorativ-monumentale; se documenteaza in manastirile romanesti unde copiaza fresce si miniaturi, odajdii, mobilier sacru etc. Ca urmare, in 1901 expune la Ateneul Roman iuluminuri cu subiecte din basmele romanesti. [1] : zane si fetzi-frumosi, in culori suave, evoluand printre copaci si flori ..... ca niste ilustratzii de carte", precum si un proiect pentru fresca Ateneului, "cu personaje legendare sau alegorice, concepute in spiritul decorativ-simbolic."
   Tache Ionescu, admirator al acestui stil, ii comanda un panou decorativ, pe teme muzicale, pentru decorarea casei sale (sotzia lui fiind pianista).
   _ 1900  Pleaca la Paris, unde profesorul Ion Cantacuzino, cu care se imprieteneste, il introduce in unele medii artistice care se opuneau impresionismului devenit uneori excesiv; cunoaste pe cei din Societe Nouvelle des Beaux-Arts, sub influentza carora a dobandit "acea seninatate in fatza naturii, acel calm afectuos si receptiv in fatza unui motiv, acea nevoie de a exprima intr-o forma armonioasa si de a evita excesele de tot soiul, de a se considera, cum spune singur, "ca un copil naiv, care-si exprima pe panza sau pe hartie, bucuria de a trai si simtzi." [1]
   In tzara picteaza la Fintzesti si pe Valea Ramnicului.
   _ 1901: picteaza in Frantza - Bretania, la Ploumanach, impreuna cu Gh. Petrascu si la Vaimpol. In Bretania il cunoaste pe Lucien Simon care il influentzeaza puternic.
   _ la 3 decembrie 1901 devine membru fondator al societatzii "Tinerimea Artistica", impreuna cu Gh. Petrascu, Stefan Luchian, Nicolae Vermont, Constantin Artachino, Arthur Verona, Nicolae Grant, Kimon Loghi, D. Milea, Oscar Spaethe, Fr. Storck, Ipolit Strambulescu (Strambu), sub patronajul viitoarei regine Maria.
   Societatea a fost activa in perioada 1901 - 1947 si isi propunea "sa incurajeze dezvoltarea artelor pe un drum nou, in afara conventziilor academiste."
   Prima expozitzie a "Tinerimii artistice" are loc la Ateneul Roman in martie 1902, dupa care a urmat un lung sir de manifestari, la care adera curand numerosi altzi artisti. La "Tinerimea artistica" sunt expuse, omagial, tablouri de Grigoresu si Andreescu si operele reprezentative ale pictorilor Luchian, Petrascu, Pallady, Steriadi, Ressu, Stefan Popescu, Iser, Brancusi, Paciulea s.a.; s-a sprijinit participarea romaneasca la expozitzii internatzionale. [2]
   _ 1902  Impreuna cu Ipolit Strambu si C-tin Artachino face o calatorie prin tzara pentru a studia pictura veche romaneasca. [3]
   _ 1903 - 1904  Picteaza impreuna cu Ipolit Srambu o serie de tablouri, parte din ele aflate in colectzii publice inaite de 1916 (dovada fiind existentza lor printre obiectele de tezaur restituite de Moscova).
   "Pentru a trai multa vreme in acel decor dramatic, pentru a-l picta cu predilectzie, era nevoie de nervi tari, de perseverentza in fatza dificultatzilor, de un curaj chiar, pe care Stefan Popescu le avea, si care vor constitui cateva din trasaturile stabile ale caracterului sau, in tot cursul vietzii." [1]
   _ 1904  Este premiat cu Medalia de Aur la Expozitzia Internationala Sezession de la Munchen.
   _ 1908  Devine asociat la Salonul "Societatzii Natzionale" din Frantza si membru societar al gruparilor din Munchen "Sezession" si "Kunstlergenossenschaft".
   _ 1909  Locuieste la Brancusi, in Montparnasse.
In anii urmatori picteaza in tzara si in diferite localitatzi din Frantza, Elvetzia, Turcia, Italia, Grecia, Maroc, Algeria, Germania etc.
   Impreuna cu principalii reprezentantzi ai "Tinerimii Artistice" ramane la Bucuresti sub ocupatzia germana si la 1 septembrie 1917 expune, alaturi de Gh. Petrascu, Steriadi, Vermont, G.D. Milea, Cecilia Cutescu-Storck, D. Paciurea, Fr. Storck in "Expozitzia Artistilor Romani". Actziune in opozitzie cu "Expozitzia artistilor mobilizatzi" de la Iasi. [4]
   _ 1922  Picteaza la Balcic "Turcoaice la fantana" (expus astazi la Muzeul Natzional de Arta al Romaniei). Expune la "Cercul intim" de la Balcic, alaturi de Nicolae Darascu.
   _ 1924  Ultimul an in care expune la "Tinerimea Artistica". Participa la Bienala de la Venetzia (ca si in anii 1938 si 1942)
   _ 1925  Participa la Expozitzia de Arta Romaneasca la Paris, Muzeul Jan de Paume.
   Este decorat de statul francez cu ordinul Legiunea de Onoare, in grad de cavaler.
   Lucreaza la Turtucaia.
  _ 1928  Primeste Premiul Natzional pentru Pictura.
   _ 1935  Este ales membru de onoare al Academiei Romane.
   _ 1936  Participa la Expozitzia Internatzionala de la Bruxelle.
                   Bibliografie
   [1] Gh. Oprescu, STEFAN POPESCU, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1958.
   [2] Constantin Prut, Dictzionar de Arta Moderna, Editura albatros, 1982.
   [3] Amelia Pavel, Pictura romaneasca interbelica, un capitol de arta europeana, Editura Meridiane, 1996.
   [4] Mircea Deac, 50 de ani de pictura 1980 - 1946, Dictzionarul Pictorilor din Romania, OID.ICM,1996.
   [5] Narcis Dorin Ion, Castele, palate si conace din Romania, vol.I, Editura Fundatziei Culturale Romane, 2001.
   [6] K. H. Zambaccian, Pagini despre arta, Editura Meridiane, 1965.
   [7] G. Oprescu, Scrieri despre arta, Editura Meridiane, 1966.
   [8] Radu Bogdan, Reverii lucide, Editura Meridiane, 1972.
   [9] Radu Ionescu, Despre pictura si sculptura romaneasca. Editura MAICO, Bucuresti, 2002.
   [10] Balcica Maciuca, Balcic, Editura Universalia, 2001.
   [11] Monica Pillat, Cultura ca interior, Editura Vremea, 2001.
                           *
                       *        *
   Tutzi a consemnat numai activitatea de pictor si grafician a lui Stefan Popescu.
   In completarea consemnarilor ei, Tutzi a adaugat ca a descoperit in Catalogul Muzeului Simu tablouri ale lui Stefan Popescu Consemnate:
   " Venetzia" - donatzie a D-nei Sofia St. Popescu;
   "Mos Ilie", Raducesti, `907.
   Deducem ca a existat o doamna Sofia St. Popescu.
   Tot Tutzi a gasit intr-un anicariat un album cu reproduceri ale unor desene si picturi ale lui Stefan Popescu, editat in 1947. Nu va pot spune cat de mandra este de aceasta achizitzie. Si are toata dreptatea. Eu am fotografiat digital fiecare pagina a albumului si i-am facut si o copie pe hartie.
Puteti vedea printre fotografiile atasate toate paginile albumului, mai putin lista tablourilor.
Semnificatii prescurtarilor din titlurile tablourior sunt: c. - carton, lm. - lemn, h. - hartie, pz. panza, u. - ulei, t. - tempera, aq. aquarela, ds. - desen, l. - laviu.
Cand am fotografiet, de teama sa nu deteriorez cotorul albumului, nu am fortat deschiderea paginilor. In consecinta, se vede curbura paginii, asa cum a fost tinuta.
Litografiile sunt alb-negru si, la fel, fotografiile.
Popescu Baldovin George Popescu Baldovin Moisescu Olimpia Moisescu Moisescu Moisescu Moisescu Dan Moisescu Dan Moisescu a urmat facultatea de litere si a fost toata viata interesat de folclorul romanesc. Caiopol Caiopol Caiopol Maritza Baldovin Elena Parepeanu Ioan Parepeanu 80 80 Popovici Dumitru Popovici Preotul Dumitru Popovici, numit si Drosu, a venit in Romania din sudul Dunarii si s-a stabilit la Gherghitza, langa Mizil.
Din amintirile Alexandrinei Ioachimescu (n.Popovici):
"Familia Drosu - mosia Gherghitza - actul a fost la Manastirea Gherghitza, luat de greci la secularizare.
Preotul Dumitru Drosu, zis Popovici - contabil la Casa de Import Hagi Tudorache.
...se ascundeau de turci prin scorburi, fugeau si se intorceau."
Popovici Smaranda Popovici Povestite de Tantzi Constantinescu (n.Popovici): Smaranda a fost maritata la 12 ani si si-a adus in casa sotului ei papusile cu care se mai juca si dupa ce a devenit mama.
Din povestirile Alexandrinei Ioachimescu (n. Popovici):
"Presbitera Smaranda - cu parintzi "boieri de neam", cand a ramas singura, a venit la fiul ei Constantin. Era cocheta cu multe fuste scrobite, rochii de matase si o haina maron cu maneci largi, cu garnituri de catifea mov si blana pe dedesubt."
Popovici Constantin 67 67 Din povestirile Alexandrinei Ioachimescu:
"Constantin Popovici era sortit preot, dar el a fugit de acasa (de la Gherghitza) la Ploiesti, la o gradina de flori, proprietatea tatalui lui si de acolo la Mizil si s-a facut negustor. A luat vie, Ceptura, 50 pogoane, mosie la Ciresanu.
Razboiul din 1877 in Mizil. Casa de pe str. Garii a fost ocupata de rusi. Zile grele. Atunci Constantin Popovici a pierdut tot. Batrana mama-mare, Ana Manciulescu, nu i-a chemat la ea. S-au dus la tzatza Paunica, o verisoara a bunicii (Ana Manciulescu). Cu vreo doi ani inainte de a se casatori tata-mare (Constantin Popovici) a ars Mizilul de la un capat la altul. Tata mare, in disperare, s-a infasurat intr-o bucata de sifon si a intrat in casa sa-si salveze o caseta cu bani. A luat-o si i-a dat-o unui neamt, un lucrator care era langa dansul, ca sa-si desfaca panza de pe el. Cand s-a dezmeticit, neamtul disparuse. A crezut ca a fugit cu banii, dar el s-a intors dupa trei zile, cu caseta intacta.
La parintii mamei  mari, Manciulescu, a ars de asemenea tot. In vremea asta mama-mare batrana (Ana Manciulescu) cu tata-mare batranul si cu toti copiii lor erau la vie, la Fintzesti. Cand au venit toti acasa, nu au mai gasit decat zidurile. Aveau argintarie multa, tacamuri, care s-au topit. Au gasit un botz de argint topit in beci.
Au refacut casa mai tarziu (casa veche, vis-a-vis de Ionel Popovici.".
A fost botezat la biserica din Gherghitza.Actul sau de botez, scris cu litere kirilice, a fost pastrat de Ionel Popovici. Apoi de catre Nelu Popovici si acum se afla la stranepoata Ileana Catalina David
Popovici Alexandrina Popovici Ioachimescu 89 89 Popovici Stefan (Fanica) 75 75 Stefan Popovici (nenea Fanica) nu s-a casatorit. El a avut grija de mama sa - Pauna Popovici - , dupa moartea lui Constantin Popovici. Oriunde se afla Pauna era si el.
La batranete s-a retras intr-o casa la padure unde avea o arenda.
Popovici Costica 3 3 Costica a murit de anghina, probabil in timpul razboiului din 1877. Am dedus aceasta din amintirile Alexandrinei Ioachimescu (nascuta Popovici) - sora cea mare - amintiri consemnare de fiica ei Titi Cretzu. Popovici Nicolae (Niculaita) 2 2 Ca si fratiorul lui, Niculaita a murit de anghina. Data nasterii si a mortii sunt aproximate, conform cu amintirile Alexandrinei - sora lor cea mare. Dragulinescu Maria (Marioara) Dragulinescu Popovici Eleonora Alexandrescu 86 86 Ca si surorile si fratii sai Norica a fost buna si blanda. Sotie si mama devotata familiei. A murit la batranete, patru ani dupa moartea sotului sau. Popovici Ioan(Ionel) Popovici 80 80     Inserez aici manuscrisul lui Ioan. C. Popovici.
Manuscrisul a fost păstrat de fiul său Ion I. Popovici(Nelu) şi acum se află în păstrarea nepoatei sale, Cătălina-Georgeta(Ina) Damian – fiica lui Nelu. Ioan C. Popovici a lăsat urmaşilor săi un caiet şi, separat, un număr de foi de caiet în care a consemnat amintirile sale. Pentru a nu pierde nimic am redactat memoriile lui scriind cu litere normale cele aflate în caiet şi cu litere italice cele aflate în foi. Am îndrăznit să dau un titlu acestor memorii.

Bucureşti, 3 noiembrie 2010
Ileana-Cătălina David

Zece ani şi jumătate de militărie şi război ... şi cei de dinaintea lor.

Ioan C. Popovici


Îmi amintesc cu plăcere de anii copilăriei mele care au fost destul de frumoşi. Am fost iubiţi de părinţi şi bine îngrijiţi, nu ne lipsea nimic cu toate că au fost timpuri grele pentru ei.
În şcoală am fost silitor şi în clasa a-I-a am ieşit premiant, premiul I cu cunună cum se zicea pe atunci. Premiile se ofereau din partea primăriei care administra averea lăsată de un mare bogătaş – Creciunescu – care construise chiar şcoala din averea lui, înzestrând-o cu moşii şi păduri care mai târziu au fost preluate de „Casa Şcoalelor”. Premiul meu se compunea din cărţi, între care am avut volumul „Cuore”(sau ce simte inima copiilor) tradus din limba italiană, legat în pânză. Am avut şi un fel de penar care se compunea dintr-un tub de metal nichelat conţinând toc, creion şi un mic briceguţ; iar la capătul acestui tub o călimară micuţă de sticlă pusă tot într-un tub detaşabil care se putea aşeza pe masă. Călimara se închidea cu un arc care apăsa pe capacul ei prevăzut cu un cauciuc, ca să nu se verse cerneala oricum ar fi fost ţinută călimara în ghiozdan. Aceste obiecte cred că ar fi trăit mulţi ani la noi în casă dacă nu ne-ar fi fost furate, cartea fiind bine legată iar penarul nu-l folosisem din cauză că era prea delicat şi mama ţinea mult la ele.
Am avut o învăţătoare tânără, sigur la începutul carierei sale. Păcat că a trebuit să plece din Mizil din cauza unor neplăceri. Îmi aduc aminte că se numea Ema iar numele de familie cred că Niculescu, nu sunt sigur însă, fiindcă noi nu o numeam decât pe numele de botez; aşa ne învăţase ea. Nu a ramas mai mult timp la Mizil spre nenorocul nostru, al copiilor, care am ajuns în clasele următoare pe mâini de învăţători răi care nu stăteau un an întreg la clasă; se schimbau câte doi-trei pe an cu mari distanţe de timp între unul şi altul. Între aceştia a fost şi Atanase Ranetti, fratele scriitorului umorist şi poet George Ranetti, dar pentru scurt timp; el nu-şi terminase încă studiile şi nici nu se pregătea pentru învăţământ – a devenit ziarist. Acestea s-au petrecut când eram în clasa a II-a. De alţii nu-mi mai amintesc, aşa de puţin au stat la Mizil. Şi dacă mi-l amintesc pe „nenea Tăsică”(Atanase Ranetti), cum îi ziceam eu, este că era şi el mizilean şi nepot al cumnatului meu – nenea Fănică Ioachimescu.
În clasa a III-a am avut şi mai mare nenoroc: am avut un învăţător aciuit în învăţământ pentru că nu putuse face altceva, fiind un mare stricat, beţiv şi cartofor. Venea la şcoală direct de la club sau cârciumă şi, după ce lovea cu nuiaua câţiva elevi, se culca pe catedră şi dormea somnul pierdut noaptea; se certa cu directorul care era unchiul meu – căsătorit cu sora mamei mele – din cauza acestei duşmănii m-a persecutat şi pe mine făcându-mă să repet clasa a III-a. Mă privea rău din cauză că eram nepotul directorului şi credea că eu îi spun lui „nenea Tache” felul lui de a se purta în clasă. Acest învăţător se numea Mavrodin şi se spunea că era de familie bună, însă un mare stricat. Nu mult timp, după această viaţă urâtă pe care o ducea, el a murit nebun nenorocind şi o fată de familie cu care se căsătorise şi în casa căreia se juca mult cărţi pe bani.
În clasa a IV-a am avut pe fostul director –„nenea Tache” – care nu era, nici el, prea bun învăţător şi nu a sfârşit-o bine tot de pe urma unei vieţi urâte.
În anii când eram şcolar tata exploata pădurea „Glogoveanu”, proprietatea lui Plutarch Mareş, pe care o luase în exploatare un alt unchi al meu, Tase Dumitrescu, cu care tata se întovărăşise. Această exploatare a durat 10 ani şi după cum am înţeles mai târziu nu a adus vreun câştig la capitalul investit. Noi, copiii şi mama ne duceam în fiecare vacanţă acolo la pădure unde mergeau şi copiii surorii mele Alexandrina, iar eu şi nepotul meu Ilie, care era cam de etatea mea, am păstrat întotdeauna cele mai frumoase amintiri. Acest nepot a urmat chiar şcoala silvică – cred că subjugat de dragostea pentru pădure căpătată în copilărie.
Când am terminat eu cursul primar tata se mutase la o moşie pe care o luase în arendă tot nenea Tăsică şi tata trecuse acolo după ce se terminase cu tăiatul pădurii. Moşia se numea „Creţuleşti” şi era proprietatea bisericii cu acelaşi nume fiind donată de ctitorul acesteia. Moşia era aproape de gara Buftea şi hotar cu moşia şi pădurea prinţului Ştirbei. Un hotar al moşiei era râul Colentina în care şi arendaşul avea dreptul la pescuit, drept pe care şi-l valorifica arendându-l la rândul lui la pescari de meserie. Se găseau în acest râu mai multe specii de peşte: lin, ştiucă şi crap şi foarte mulţi raci. Cunosc aceste amănunte prin faptul că eu însumi am stat acolo doi ani. Mama m-a trimis acolo cu ceva treburi şi mai cu seamă să mă sfătuiesc cu tata în care parte să-mi îndrept paşii după terminarea cursului primar. Tata nu avea o părere prea bună despre şcoli – el însuşi fugise de şcoala de popi pe care ar fi vrut părinţii lui să o urmeze – şi ştia că mulţi tineri după ce făceau câteva clase de liceu deveneau conţopişti pe la contabilitate. Nenea Tăsică a sfătuit pe tata să mă oprească câtva timp pe lângă dumnealui înainte de a lua o hotărâre. Am rămas acolo să învăţ cum se gospodăreşte o moşie, cred că şi din interesul ce-l conducea pe unchiul Tăsică de  a avea un om în plus fără plată. Cum îmi plăcea să meşteresc, m-am apucat să pun în funcţiune o maşină de secerat care era părăsită în curtea moşiei, aproape îngropată în gunoiul de lângă grajd şi multe piese puse bine în magazie – „puse bine” este un fel de a spune căci ele se găseau azvârlite ici şi colo fără să se mai gândească cineva că vor mai putea fi folosite. Eu le-am putut monta la locul lor şi cred că ar fi putut fi folosită dacă se gândea cineva la acest lucru, dar nu era obişnuit acest procedeu, secerişul se făcea manual cu oameni angajaţi încă de cu iarnă care luau banii înainte,  fiecare câte pogoane se angaja după puterea ce o avea şi membrii familiei.
Poate tocmai priceperea de care am dat dovadă a influenţat asupra soartei mele şi a viitorului ce mi s-a pregătit.
Nenea Tăsică l-a sfătuit pe tata să mă mai ţină pe lângă dumnealui până mă deprind cu ceva. Este drept că de la tata puteam învăţa multe.
S-a întâmpat însă ca, chiar în iarna care a urmat, tata să se îmbolnăvească şi să fie nevoit să vină acasă la Mizil, iar eu am rămas la moşie singur numai cu vizitiul. După două-trei săptamâni a venit unchiul şi mi-a spus că trebuie să merg cu dumnealui acasă fără să-mi spună din care cauză; se prăpădise tata şi crezuse că nu trebuie să-mi spună de acolo ce am să găsesc acasă unde, sosind şi văzând ce se întâmplase am fost foarte impresionat! Nu mai văzusem până atunci pe cineva decedat în casa noastră şi nu pot uita nici acum la bătrâneţe durerea ce am simţit-o atunci văzând că am pierdut pe tata şi nimeni nu se gândise să mă pregătească sufleteşte pentru ceea ce am să găsesc în casă. Şi acum când trebuie să mă duc şi eu la un caz de înmormântare, a unei rude sau cunoscut, mă înfior şi mă îndurerez căci întotdeauna îmi aminteşte pierderea tatălui meu de care m-a despărţit soarta fără ca dumnealui să-mi indice drumul ce urma să-l iau şi atunci de multe ori evit aşa ceva.
Să trec mai departe cu povestea care mi-a fixat viitorul meu de copil rămas fără sprijinul părintelui. Mama era prea îndurerată, rămăsese văduvă şi cu încă două fete necăsătorite şi cu mine fără să fiu pregătit pentru a înfrunta viaţa. Tot greul de a susţine familia a rămas pe seama fratelui meu mai mare, Ştefan, care şi-a făcut cu prisosinţă datoria din care cauză cred că şi-a ratat viaţa rămânând necăsătorit.
Îmi amintesc că, chiar în ziua înmormântării tatei, erau în casă la noi unchiul Tase Dumitrescu şi nenea Fănică (Ştefan Ioachimescu) cumnatul meu, mama şi surorile şi au luat în discuţie soarta mea, drumul ce aveam de urmat şi cu toţii au hotărât ca eu să mă întorc la Creţuleşti şi să rămân acolo până ce se va găsi un administrator de meserie şi cu care să mai rămân până ce acesta va lua totul în primire iar eu să-l ajut şi, mai cu seamă, să reprezint pe arendaş ale cărui interese să le păzesc, deşi eu nu eram mai mare de 12 – 13 ani.
Ce socoteli a avut unchiul cu tata nu le-am ştiut niciodată şi nici dacă din recoltele aflate în magazii ni se cuvenea şi nouă ceva.
M-am înapoiat singur acolo şi m-am văzut la etatea de 13 – 14 ani răspunzător de treburi pe care nu le cunoşteam, cu un singur om care îngrijea de vite (doi cai şi o vacă) şi păsări, magazia de cereale, pătule cu porumb şi o curte destul de mare în mijlocul căreia era casa moşiei, nou construită – două camere, antreu şi o galerie mare neînchisă şi bucătărie. Un om din sat priceput la făcut pâine venea cam de două ori pe săptămână şi făcea pâine pe care o cocea într-un cuptor făcut într-o casă mai mică, folosită pentru servitori, cuptor pe care îl zidise acest om, sârb de naţionalitate, care se numea Velicu, priceput la meseria de brutar, descoperit de tata căruia nu-i plăcea să consume pâine luată de la cârciumă, trecută prin fel de fel de mâini şi neîngrijit păstrată. De aceea pusese să se zidească cuptor pentru pâine.
În primăvara când au început lucrările la câmp a fost găsit administratorul în persoana unui grec pe nume Costică Barcopol care era mai mult contabil însă priceput şi la agricultură. Era nepotul unui brutar din Bucureşti care se numea Nicolae Drimala şi în casa căruia am fost de multe ori când ne duceam pentru treburi în Bucureşti. Acesta avea un băiat ceva mai mare decât mine care se numea Mitică.
Eu rămăsesem tot la moşie tot după dorinţa unchiului Tăsică care a pretextat că mai are nevoie de mine până ce se va convinge de cinstea noului administrator. Eu nu-l costam bani. Am stat acolo doi ani şi am priceput ceva din ceea ce se cheamă agricultură; dar ce mi-ar fi folosit această meserie...
Curând a expirat termenul de arendare care nu a mai fost prelungit şi oare unde aş  fi găsit eu un loc să mă angajez la etatea aceea? Tot printr-un consiliu de familie s-a hotărât să vin acasă, adică să mă angajez la prăvălia unchiului Tăsică, om bun şi interesat să-şi găsescă ajutoare ieftine  cu garanţie de cinste unde am muncit câţiva ani.  Am început astfel o nouă meserie - comerţ de coloniale, fierărie şi cherestea care, este drept, pentru mine a fost tot ca o şcoală care însă nu-mi aducea mare folos şi nici o perspectivă de viitor. Contam însă ca nepot al unui mare comerciant care făcea şi comerţ de bancă şi eu, la 18 ani, eram procurist şi mă ocupam şi de treburi judecătoreşti cu drept de a angaja avocat, a mă prezenta în justiţie în locul unchiului pentru orice pricină ar fi fost ca protestări de poliţe şi executări de hotărâri judecătoreşti.
De nevoie trebuia să ajut şi eu familia – mama şi încă trei fete dintre care una,  Marioara, s-a măritat curând cu M. Drăgulinescu, funcţionar CFR. Şi tot curând Marioara   s-a prăpădit lăsând în urma ei o fetiţă, Lenuţa, pe care am luat-o noi fiindcă tatăl ei s-a recăsătorit şi toţi ne-am gândit că nu o s-o ducă prea bine cu mama vitregă. Cu multă dragoste am îngrijit noi această copilă care ne amintea de mama ei; era tare cuminte şi drăguţă. Am dat-o la şcoală şi a urmat 2 – 3 ani la şcoala normală „Elena Doamna” în Bucureşti. Îmi era aşa de drag să mă ştiu protectorul unei nepoate şi că am să pot să-i fac un viitor frumos prin munca şi vrednicia ei şi ne mândream toată familia când o aduceam acasă în vacanţă; toţi o aşteptam cu plăcere şi ea se ataşase cu toată inima de noi şi mama nu mai putea de dragul ei. Ar fi ajuns învăţătoare, dar o boală de piept nemiloasă a răpus-o înainte de a termina şcoala. Dumnezeu a hotărât să o cheme lângă mama ei. Tatăl ei se recăsătorise, însă şi el s-a dus de tânăr pe drumul cel fără întoarcere.
În această situaţie m-a găsit timpul când trebuia să mă achit de serviciul militar. La recrutare am fost găsit bun pentru infanterie şi repartizat la Regimentul 32 din Ploieşti. Faptul că eram fiu de văduvă nu m-a ajuat ca să fiu scutit pentru că aveam un frate mai mare care să susţină familia.
În acest timp s-a măritat şi sora mea Norica cu colegul meu de meserie, Costică Alexandrescu cu care mă înprietenisem  şi pe care-l recomandase şi unchiul nostru Tase Dumitrescu. Îmi amintesc că, cumnatul lui Costică, Gh. Dumitrescu, a venit la mine la cazarmă ca să-mi spună „Costică a cerut pe Norica în căsătorie şi vrea să aibă şi asentimentul tău”; cu care eu am fost de acord. Nu-mi aduc aminte dacă am putut veni la nunta lor; ştiu că a fost o căsătorie fericită şi că cumnatul meu a fost luat ca tovarăş de unchiul Tase Dumitrescu la prăvălie.

În armată.

Contingentul meu 1908 a fost încorporat în luna noiembrie 1907 când m-am prezentat şi am fost repartizat în Compania a IV-a, Regimentul Mircea 32 infanterie la Ploieşti.
Comandantul companiei era căpitanul Mironescu Ion, un ofiţer cult însă prea puţin milităros şi după câte am auzit nu a făcut carieră. Se vorbea pe socoteala lui că fiind chemat la examenul de maior, preşedintele comisiei, vrând să-l examineze la citirea hărţilor, l-ar fi întrebat care este cea mai înaltă cotă de pe terenul de pe harta întinsă pe masă. El, fără să mai cerceteze cu amănuntul harta a pus imediat degetul într-un punct. Cineva din comisie, surprins şi crezând că nu se pricepe sau vrea să-şi râdă de ei, ar fi zis: „Ce-i asta, căpitane! Răspunzi fără să cercetezi harta şi fără nici o documentare?” El a răspuns: „Asta-i, domnilor, harta la care am lucrat eu doi ani la Institutul de Cartografie din Ministerul de Război.” Era adevărat, însă nu a fost avansat cu un grad, aşa cum se obişnuia, când a fost pensionat. Era bogat şi l-a dezgustat milităria; se ocupa şi cu astronomia ca amator. M-a trimis odată pe mine la via lui din Valea Călugărească să platesc lucrătorii, era un plan al lui în alegerea unui logofăt.
Am făcut patru luni instrucţie individuală cu un sublocotenent tare bun. Se numea Bădulescu şi îmbrăţişase cariera militară tot cam de nevoie; nici nu a stat mult în regiment.
Cum primăvara anului 1908 urma celei din 1907 rămasă de pomină prin răscoalele ţărăneşti, regimentele au primit ordin ca în chip de exerciţii să facă marşuri prin comunele din judeţ. A făcut şi compania noastră câteva la Bălţeşti, la Ţintea şi în alte comune. Era mult mai plăcut decât în curtea cazarmei, cu pas de defilare, „bate talpa, răcane! ” şi întoarceri la dreapta, la stânga şi stânga împrejur.
Nu am locuit în cazarma veche unde mai rămăsese numai administraţia pe strada Alexandru al II-lea în mahalaua numită Tabaci; acest local există şi acum locuit tot de o unitate militară. Este lângă actualul stadion care pe atunci era un teren gol şi se făcea instrucţie pe el fiind alături de această cazarmă.
Era frumos la tragerea în ţintă cu cartuşe reduse. Se făcea acest exerciţiu într-o groapă de unde se scosese pietriş pentru clădirea cazarmei. Aşezam nişte mici plăcuţe din tablă groasă în malul acestei gropi şi trăgeam în ele de la diferite distanţe şi se nota la fiecare câte lovituri bune reuşea. Eu am fost clasat „bun ochitor”. Îmi placuse încă de acasă vânătoarea, moştenire de la tata care avea 6-7 puşti de vânătoare de diferite modele, cu cartuşe şi cu capse.
Între multele exerciţii pe care le făceam ca elevi de caporali a fost şi un exerciţiu de patrulare în timp de noapte. Comandantul garnizoanei, General Hârjeu Constantin un bun militar care a ajuns şi ministru de razboi a ţinut să controleze el însuşi aceste exerciţii. Regimentul nostru a primit ordin să iasă pe câmpul din nordul oraşului, evitând şoseaua, pe la ora 10 – 11 seara. Depărtându-ne 5 – 6 km de marginea oraşului, au fost alese trei patrule din fiecare companie cu câte un şef ales dintre elevii de caporal. Misiunea consta în a ajunge la un punct de pe teren în cel mai scurt timp şi cu grija de a nu fi simţiţi de posturile de pază aşezate împrejurul acelui punct. Am fost şi eu ales şef de patrulă şi am avut misiunea de a ajunge la un canton de pe şoseaua Ploieşti – Câmpina plecând din mijlocul câmpului, cu explicaţia că acest punct se află la nordul oraşului Ploieşti şi că este păzit de posturi cu patrule şi santinele de care trebuie să ne ferim pentru a nu fi prinşi. Orientarea urma a o face după steaua polară, aşa cum o învăţasem din cărţi. Am plecat la ora indicată care era trecută pe o foaie pe care era trecut şi numărul patrulei sub comanda elevului „cutare” şi cu misiunea primită. Noaptea nu-i uşor să mergi drept la o ţintă pe un câmp fără drum umblat. Cred că mai mult din instinct decât după stele, pe un teren cam în pantă urcând spre dealuri ne-am apropiat de ţintă şi ne-am oprit să mai plănuim. Aveam printre noi doi soldaţi munteni obişnuiţi cu drumul de noapte. Tocmai când ne consultam noi dacă mergem bine sau nu, pe şoseaua care nu mai era prea departe a trecut o trăsură care avea felinarele întoarse cu lumina în partea opusă câmpului pe care ne aflam noi, dar tocmai acest lucru ne-a ajutat fiindcă ajunsă în dreptul cantonului l-a luminat pentru un moment. Şi atunci am văzut cât de mult ne apropiasem de punctul nostru. Cu precauţiune şi mai mult tupilaţi ne-am repezit întracolo ajungând primii. În trăsură erau domnul General şi domnul Colonel al nostru. M-am prezentat raportând ce misiune am avut predând şi ordinul scris ce l-am avut cu ora plecării pe care colonelul a scris ora sosirii. Eram prima patrulă sosită şi ei nu ştiau că tocmai trăsura lor cu felinarul sucit mă călăuzise şi mă ajutase să nu mă rătăcesc şi să nu dibuesc mult până să ajung. Generalul a ţinut mult să-i arăt cu mâna steaua polară care m-a condus, iar eu mai, mai eram să-i arăt felinarul trăsurii lor. Am fost lăudat pentru buna executare a ordinului primit şi am aflat că povestea cu santinelele cu care am fost speriaţi că ne pot prinde nu a fost adevărată. Nu ştiu cum au ieşit celelalte patrule fiindcă compania noastră s-a înapoiat la regiment unde am dormit până la ora mesei.
Se apropia Paştele şi ni s-a dat concediu. Al meu a fost mai mic pentru că am fost ales pentru o şcoală de patru luni la „Dadilov”. A treia zi de Paşte a trebuit să mă prezint la regiment unde am primit echipament nou, bocanci şi cisme noi. Cu acestea m-am răzbunat pe magazinerul companiei, sergentul Ranetti, care la încorporare îmi dăduse o pereche de cisme încăputate care aveau laba mai mare decât carâmbul. Nu bănuiam că pe acestea noi va trebui să le port în alergări până ce se vor rupe şi ele în bietele mele picioare.
Nu am ştiut niciodată motivul pentru care am fost ales să urmez acea şcoală. Din regimentul nostru a mai fost trimis odată cu mine un camarad, fost copil de trupă crescut la şcoala de ofiţeri de la mânăstirea Dealu de lângă Târgovişte. Acesta avea menirea să se angajeze în armată şi aşa a şi făcut. L-am întâlnit târziu ca pensionar, fost plutonier major în nu ştiu care regiment. Se numea Ilie Gheorghe. Şi aproape toţi cei care au fost trimişi la această şcoală erau reangajaţi, unii chiar plutonieri majori cum îmi amintesc de un anume Crăciun fost aghiotant în Regimentul 24 Tecuci şi alţi sergenţi instructori cu gândul de a rămâne în armată. Cei care nimeriseră din greşeală ca şi mine au încercat prin toate mijloacele să scape simulând îmbolnăviri ca să fie trimişi acasă sau la spitale. Doi din Ialomiţa şi-au dat cu buruiana numită laptele cucului la ochi şi au fost trimişi la un spital militar din judeţul Dâmboviţa, spitalul „Teiuş” unde se tratau bolnavii de ochi, unde sigur s-au lecuit dar au scăpat de instrucţia îndrăcită care se cerea la această şcoală.
Şi pe drept aveau dece a se plânge fiindcă nu era uşor la această şcoală numită „Şcoala de tragere a infanteriei” care a funcţionat în pădurea Dadilov aproape de gara Mihai Bravul pe linia Bucureşti – Giurgiu. Îmi mintesc de ordinul de înfiinţare semnat de Regele Carol I afişat în cancelaria şcolii din care citez prima frază: „Şcoala are de scop unificarea instrucţiei în toate corpurile de trupă din armata română.” Şcoala se compunea dintr-o companie de instrucţie cu patru plutoane cu efectiv de război – 280 oameni. Fiecare pluton era comandat de un locotenent; toţi aceştia cu şcoala de război făcută în diferite ţări străine: era unul Sergiu care făcuse şcoala în Franţa, unul Pestriţu cu şcoala în Germania şi unul Procopovici cu şcoala în Japonia. În plutonul celui din urmă am fost eu; era cel mai milităros şi ne pretindea să fim iuţi ca japonezii şi să înaintăm târâţi pe burtă ca pe mosorele aşa cum făceau japonezii.
Eu am făcut şcoala aceasta cu plăcere; am fost cu toţii la apa Neajlovului pentru baie şi am văzut localitatea Călugăreni unde Mihai Viteazul a învins pe Osman Paşa; veneam săptămânal la Bucureşti la baie la Spitalul Militar „Regina Elisabeta”; orele de instrucţie erau patru dimineaţa, două ore de odihnă dupămasa şi două de teorie pe seară; masa bună şi odihna în pavilioane cu paturi comune, saltele şi perne de paie. Nu se făcea nici un fel de altfel de serviciu, gărzi sau corvezi. Pentru diferite servicii era angajată o companie de lucrători care făceau toate serviciile ca săpături, cărat ţintele, etc.
Comandantul şcolii era maiorul Măldărescu Gh. ajuns mai târziu general şi ministru. Comandantul companiei era un locotenent mai vechi în grad Grozeanu Dumitru cu multă şcoală despre care se spunea că a fost amânat cu un termen de avansare din ordinul Regelui pentrucă criticase armata germană într-o lucrare a lui de specialitate. Totuşi i se recunoscuseră meritele de bun militar dacă ajunsese comandantul companiei de la această şcoală. Ca om era cel mai bun dintre toţi ofiţerii şi foarte chibzuit.
După orele de instrucţie, la înapoierea la barăci, compania se aşeza în careu şi se primea raportul. Într-una din zile s-a adus la cunoştinţă comandantului că în baraca-dormitor a plutonului 3 s-a furat un ceasornic al unui plutonier. El a început a face istoricul şcolii şi a precizat că în aceasta au fost trimişi oameni din toate regimentele din ţară, oameni aleşi ca să reprezinte trupele de acolo, iar comandanţii regimentelor precis nu au trimis oameni cu obiceiuri urâte care să păteze onoarea regimentului şi a judeţului din care fac parte şi multe alte vorbe frumoase. Apoi a încheiat spunând că el doreşte ca a doua zi să se găsească ceasornicul şi, la ora raportului, să i se comunice acest lucru. Aşa s-a şi întâmplat: ceasornicul a fost găsit pus în gura sobei, care a fost lăsată cu uşa deschisă ca să fie văzut. Maiorul Măldărescu a mulţumit pentru faptul că a fost ascultat şi nu a făcut nici un fel de comentariu la adresa făptaşului.
Pe mine m-a remarcat cu ocazia unui marş ce am făcut cu şcoala ca să ieşim în întâmpinarea Regelui care trecea cu maşina pe şoseaua Bucureşti – Giurgiu şi cum ordinul a venit târziu, am plecat de dimineaţă fără să luăm ceaiul şi, cu pas forţat, am ajuns la locul indicat. Cum însă a fost o mare întârziere, până la înapoiere trecuse şi ora mesei. Era foarte, foarte cald şi oamenii, în ţinută de campanie făceau drumul cu mare greutate şi unora li s-a făcut rău. Eu aveam la mine o sticluţă cu eter şi le veneam în ajutor. Maiorul se interesa de tot ce se întâmpla şi a observat că eu am dat ajutor celor căzuţi şi mi-a zis „ăla care face pe doctorul” fiindcă mai era în companie unul cu numele Popovici din Constanţa.
La această şcoală era un program astfel alcătuit ca instrucţia să se facă dimineaţa pe răcoare până pe la ora 10 pe urmă 2 ore pentru spălat şi masă şi de la 12 la 13 culcare în barăci, se da semnalul de stingere cu goarna şi comandantul şcoalei inspecta prin barăci dacă doarme toată lumea. Mulţi ofiţeri care veneau pentru şcoală la această tabără au plecat cu zile de arest pentru faptul că nu respectau orele de somn. Mai era la şcoală şi o companie de lucrători, cam 200 oameni, care aveau însărcinarea să îngrijească de tabără, de animale, de căruţele şi furgoanele cu care se cărau ţintele în care se trăgea; era la o oarecare depărtare un câmp cu adăposturi din care se mânuiau ţintele în care se trăgea. Ţintele erau aşezate pe nişte sănii de fier care erau trase de cai şi, după comandă, apăreau şi dispăreau (când erau trase de cai ţintele se ridicau şi când se opreau caii şi ţintele se culcau) reprezentând un inamic care înainta şi-n care noi trăgeam; la urmă se numărau loviturile şi se făcea calculul: câte lovituri au fost trase în plin şi câte în vânt, după numărul celor trase. Am făcut trageri cu arme combinate adică infanterie şi mitraliere şi cu artilerie tot în ţinte mişcătoare şi cu calcularea loviturilor bune. Eu cred că am cheltuit singur mai mult de o ladă de cartuşe la astfel de exerciţii, iar arma ce am avut-o cu seria 1065 pe care o ţin minte şi acum a fost declarată cu ţeava lărgită şi propusă a fi scoasă din serviciu la o inspecţie făcută de un inginer-maior de la Arsenal, care propunea să mi-o impute că nu aş fi îngrijit-o. Când i-am spus ce serviciu am făcut cu ea, s-a convins că nu eram eu de vină. Aceasta s-a întâmplat când mă înapoiasem la regiment.
Încă o întâmplare pe care am trăit-o la această şcoală şi pe care nu o pot uita este următoarea. În plutonul din care făceam parte era şi un sergent-instructor din Regimentul I Mehedinţi din Turnu-Severin. După cum se ştie fiecare regiment, pe lângă numărul lui mai purta şi numele localităţii unde a fost format sau numele unui domnitor şi acolo am putut învăţa aceste numiri ca de exemplu: 3 alt, 22 Romanaţi, 6 Mihai Viteazul, 7 Prahova, 32 Mircea, 8 Buzău, 9 Râmnic şi multe altele pe care acolo le-am învăţat prin faptul că ne adunase acolo din toate regimentele din ţară.
Dar să revin la cazul meu: Este cunoscut faptul că reangajaţii nu sunt toţi oameni de bună credinţă ci mai mulţi sunt dintre aceia care şi-au găsit un refugiu şi o viaţă fără griji în armată; dintre aceştia era şi omul cu care am avut un conflict nedorit. El observase la mine că am tot ce-mi trebuie pentru bărbierit – brici, oglindă, săpun bun, pudră, cam tot necesarul , dar lucruri ce nu pot fi împrumutate ca să poţi păstra o bună igienă. El însă a poftit la ele şi cum se credea superior mie – eu nu eram nici caporal (nu-mi venise încă avansarea) – mi le-a cerut. L-am refuzat categoric; atunci, el ca să se răzbune a luat, fără să-i fi fost rândul, serviciul de sergent de zi şi cum s-a sculat în dimineaţa de Duminică m-a invitat să fac curăţenie la closet, ceea ce eu am refuzat; nici nu făceam noi şcolarii acest serviciu. El atât a aşteptat ca să mă scoată la raport pentru neexecutare de ordin, vină pedepsită aspru în armată. A doua zi la ora raportului se aşează în faţa comandantului companiei, locotenent Grozeanu şi raportează că nu i-am executat ordinul ce mi-a dat în calitatea lui de sergent de zi. Locotenentul văzându-mă pe mine cel scos la raport şi cum am spus mă simpatiza întrucâtva, i-a spus că nu are timp atunci şi rămâne pentru altă dată. A doua zi iarăşi a sărit din front raportând din nou acelaşi lucru şi, nu l-a chemat pe el mai aproape, s-a apropiat locotenentul de el şi l-a întrebat încet care a fost ordinul pe care eu nu l-am executat, el i-a spus tot încet – parcă i-a fost ruşine să spună. A primit însă un răspuns la care nu se aştepta, adică de ce nu a înţeles de ieri că nu a vrut să fiu eu scos la raport şi pe viitor să nu mai dea ordine care nu se pot executa, slăbind astfel disciplina. Cum el mai stătea încă înfipt i-a trântit şi un „marş de aici”. Atât s-a simţit de ruşinat şi înfrânt în ambiţia lui încât săptămâni întregi nu s-a mai auzit gura segentului Cojocaru; de altfel nici nu avea vreo autoritate în pluton, eram toţi în front elevii şcoalei, un front cot la cot, soldaţi şi plutonieri chiar oameni bătrâni în al doilea termen de reangajare.
Locotenentul a continuat să mă ia cu el ori de câte ori mergea la poligonul de tragere unde făcea unele exerciţii de tragere pentru controlul şi stabilirea traiectoriei glonţului la diferite distanţe. Era aşa de bun ochitor şi avea o puşcă nouă cu care trăgea la semn. Aşeza pe crăcana obişnuită la exerciţiile de tragere un ban de nichel care circula atunci, care era găurit la mijloc şi glonţul trecea prin gaura banului. M-a întrebat odată dacă-mi place la acea şcoală şi eu i-am răspuns că nu ar fi greu dacă D-l Locotenent Procopovici nu ar fi aşa ahtiat după exerciţiul culcat toată ziua, la care mi-a răspuns că aşa a văzut el în Japonia unde a făcut şcoala.
Cu ajutorul lui Dumnezeu a trecut şi termenul de patru luni, durata acestei şcoli unde un nenoroc mă azvârlise şi pe mine pentru a îndura unele greutăţi în plus de cele îndurate la cazarmă.
Înapoiat la regiment l-am găsit plecat în tabăra de la Hagieni numită astfel după gara de pe linia Făurei – Constanţa; însă tabăra era situată în mijlocul Bărăganului.
Acolo alte distracţii: multă alergătură pe acest câmp sterp, aproape pătrat cu o latură de cca 20 km, secetos vara şi plin de praf, cu iarbă puţină. Era arendat la ciobanii care păşteau oile pe el fiind destinat pentru tabără de vară a corpului III armată, aşa cum pădurea şi câmpul de la Dadilov erau destinate corpului II de armată cu reşedinţa în Bucureşti.
La Hagieni am început să duc dorul traiului de la Dadilov unde ne duceam în fiecare săptămână la baie în Bucureşti la spitalul „Regina Elisabeta”şi aveam apă bună de băut. Ca distracţie am fost odată la apa Neajlovului aproape de vestita localitate Călugăreni unde Mihai Viteazul a bătut marea armată turcească. Această distracţie a fost motivată ca să ne spălăm rufele şi să facem baie. În râul Neajlovului se găsesc multe scoici destul de mari. Unii soldaţi obişnuiţi cu acest aliment au venit de acolo cu câte o faţă de pernă plină cu scoici pe care le-au consumat fără oţet şi usturoi. În pădure se găseau mulţi şerpi, poate nu veninoşi. Un camarad care pretindea că ştie să-i dreseze se juca cu ei în fel şi chip băgându-şi-i în sân. Am observat însă că el, ţinându-i de ceafă, făcea pe şarpe să deschidă gura în care-i punea colţul bluzei şi când închidea gura smulgea bluza cu dinţii şarpelui facându-l inofesiv.
La Hagieni apa de băut se aducea din Dunăre şi era foarte tulbure cu toate că o limpezeau cu piatră acră. Regimentul fusese acolo pentru 45 zile; eu, însă, fiindcă mă dusesem târziu nu am stat mai mult de 10 – 12 zile.
Exerciţiile le făceam cu regimentul întreg – teme de luptă de care eu eram sătul de la Dadilov, dar ce era să fac? Am mers înainte. Îmi amintesc cum ne îngrozeam când colonelul venea în faţa regimentului gata de plecare şi da ordinul „direcţia movilele înşirate” sau „armanul  lui Cojoacă” sau„pina  pietrei” – puncte depărtate de barăcile noastre, zeci de kilometri, pe mari călduri, completând ordinul: „Regiment, înainte marş!” Pământul pe acel câmp era aşa de uscat că se ridicau nori de praf în mersul nostru. Când trebuia să alergăm era şi mai rău.
Am făcut un marş de noapte pe un timp noros şi, cum este tactica militară, noaptea se merge cu baioneta pusă la armă. Cu această ocazie am observat un fenomen greu de întâlnit: din cauza fulgerelor şi a electricităţii din aer baionetele deveniseră un fel de lumânări aprinse – luceau ca becurile electrice, lucru care a determinat pe comandant să dea ordin să scoatem baionetele. Poate ar fi fost pericol de trăsnet cu atâta acumulare de energie electrică care se scurgea prin marele număr de arme îndreptate în sus.
În acea noapte a şi plouat şi am ajuns uzi la barăci ploaia a fost aşa de mare încât, inundând terenul, a scos de prin găuri „poponeţii” sau popândăii cum îi mai numesc unii şi fugeau pe câmp disperaţi că le inundase culcuşurile. Nu ştiu dacă aceste animale se găsesc în aşa număr mare şi în alte locuri.
După această ploaie am mai văzut un lucru neobişnuit – milioane de broaşte mici, poate atunci ieşite din ouă, mergeau toate într-o  singură direcţie, probabil spre Dunăre; erau aşa de multe că nu eră chip să calci fără să striveşti pe una dintre ele.
Expirând termenul de stat în acea tabără, unde eu am stat destul de puţin fiind dus la Dadilov, a fost încheiat cu serbări, jocuri cu muzică militară şi producţii artistice. Aveam în regiment pe renumitul artist „Iulian” cu neîntrecutele lui scene „Coana Manda”, „La expoziţie”, „La zborul lui Blériot” când s-a pupat în bot cu generalul Berthelot, etc.
Înapoiaţi la regiment s-a dat trupei un concediu de care am beneficiat şi eu. Am petrecut un timp la Monteoru unde locuia fratele meu Ştefan care exploata pădurea Monteoru, proprietatea domnului Angelescu, fost ministru. Am fost cu moş Nedelcu, un pădurar, la pândă de iepuri şi am împuşcat un iepure, spre necazul moşului care a trântit puşca lui că el a pândit mai multe seri şi nu a împuşcat nimic şi eu abia venit am împuşcat unul. I-am dat şi lui jumătate şi restul l-a gătit proprietăreasa unde stătea nenea; casa era situată chiar în incinta băilor între uzină şi hotel; seara muzică şi plimbări în parc. Concediul, deşi mic, m-a refăcut şi m-am înapoiat odihnit la regiment.
Pierdusem însă examenul de sergent şi nu consideram aceasta o pagubă; scăpam de unele obligaţii ale gradului. Căpitanul Mironescu, însă, mă pomenesc că-mi spune „du-te bre la compania 8 la domnul căpitan Pallă care a prezidat comisia de avansare şi spune-i să te pună pe tabloul de avansare până nu-l trimite la aprobare că i-am spus să-l mai ţină la el până vii tu.” M-am prezentat şi i-am comunicat că domnul căpitan Mironescu m-a trimis pentru a fi pus pe tabloul de avansare la gradul de sergent. Acesta m-a întrebat de ce nu m-am prezentat la examen. Când i-am spus că am fost la şcoala de tragere şi că am învăţat instrucţie nouă cu arma şi am executat chiar unele mişcări care se făceau cu un timp mai scurt, el mi-a spus să plec că ştiu mai multe decât celalţi şi că voi fi pus în fruntea tabloului de avansare.
Bine că nu au fost şi ceilalţi membrii ai acestei comisii de examinare care, poate, ar fi avut curiozitatea să mă pună să fac culcat ca japonezii, cum mă învăţase locotenentul Procopovici, cel cu şcoala din Japonia.

*

Era în regiment un plutonier major, anume Tutunaru care, când era de serviciu pe regiment, umbla cu maşina de tuns în buzunar şi tundea pe toţi gradaţii care erau sergenţi de zi pe companii, dar în bătaie de joc le făcea câte o scară de la ureche în sus şi alta din frunte, făcându-şi o plăcere din această răutate. La el poftise şi un plutonier din compania noastră, pe nume Simionescu care a vrut să-l imite să ne tundă pe noi, gradaţii din companie. Eu am refuzat să mă supun şi el m-a raportat la căpitan ca să fiu pedepsit şi bunul căpitan i-a spus că el mi-a dat voie să am părul mai mare fiindcă doream să mă fotografiez; plutonierul a rămas învins astfel.
Dealtfel povestea cu fotografierea s-a întâmplat mai târziu în felul următor: comandantul brigăzii era generalul Hîrjeu care, fiind mutat la minister, a fost sărbătorit cu ocazia plecării din Ploieşti. La masa ce a avut loc au fost tipărite liste cu meniul pe care figurau fotografiile a doi militari mai chipeşi. Aceştia am fost eu şi un sergent pe nume Jipescu care întradevăr era impozant, eu nu ştiu dacă meritam să fiu ales pentru acest scop. Am fost, totuşi, ales şi nu mi-a stricat deloc, având ocazia să mai chiulesc din timp ducându-mă să pozez.

*

Nu ştiu cum în toamna acelui an şi chiar în iarnă mi-au picat unele servicii aproape plăcute. Urma să se ţină examenul pentru gradul de maior prin preajma comunei Vălenii-de-Munte; am avut misiunea de a pleca cu două zile mai înainte să fac încartiruirea domnilor ofiţeri care veneau la examen. Nu mi-a fost greu, totul s-a făcut cu concursul poliţiei din localitate; eu am păstrat numai adresele şi le-am făcut cunoscute celor în drept. Când au sosit trupele şi au început exerciţiile sub comanda celor ce erau examinaţi prin locuri păduroase şi terenuri accidentate, eu am primit misiunea de a  mă instala cu o secţie din companie într-un punct înpădurit şi, la o anumită oră când trupele care formau partea ce reprezenta pe inamic atacau partea adversă, eu să comand un foc bine susţinut care să deruteze pe inamic; am executat bine ordinul şi la critica ce s-a făcut la încetarea exerciţiului s-a menţionat că intervenţia mea a fost bine executată şi, deci, cel ce stabilise condiţiile luptei a ieşit bine.
În apropierea iernii a sosit în garnizoana Ploieşti Generalul Vortiade Panait, comandantul Corpului 3 Armată cu reşedinţa în Galaţi care era foarte milităros şi, cu toate că nu era un moş Teacă, ca eroul lui Bacalbaşa, el a fost acela care a dispus ca militarii din Corpul III să poarte capelele cu fundul ca o şiră de paie, nu cu colţurile ieşite fiecare în sus. Venise pentru a inspecta trupele din garnizoană. Ce mai vânzoleală s-a iscat prin cazarmă, câte ordine şi paraordine pentru pregătirea inspecţiei, curăţatul echipamentului, al cazarmei pe afară şi pe dinăuntru, gradaţii nu-şi mai vedeau capul de ordinele ce trebuiau executate. Eu am scăpat de acestea.
Trebuia ca la hotelul Francez unde va locui domnul General să se pună un gradat mai prezentabil „planton” care să dovedească că acolo este găzduit un mare grad în armată. Am fost eu ales pentru acest serviciu şi am stat în tot timpul cât a durat inspecţia deoparte de tot ce se făcea la cazarmă; veneam numai să dorm şi plecam dimineaţa ca la cea mai bună plimbare. Generalul pleca dimineaţa şi venea seara după masa de la popota ofiţerilor; eu primeam hrana în bani şi mâncam în oraş.
Ce aveam de făcut acolo? Plecam de la cazarmă odată cu semnalul de deşteptare şi mă duceam la hotel unde stăteam în biroul portarului până ce venea trăsura generalului cu ordonanţa trimisă de ofiţerul aghiotant. La ieşirea generalului eu trebuia să fiu la intrarea din faţă a hotelului ca să se ştie că de acolo urmează să iasă un grad mare. Un fel de poliţie ca civilii să nu incomodeze.
Ce făceam ziua? Citeam ziarul în birou.
Portarul era un om matur, neam de grec, purta barbă tunsă frumos şi era om cu carte – cred contabil - interesat în exploatarea hotelului. Avea el o fată frumoasă, elevă la liceu, care-i aducea acolo masa.
În Universul Literar erau pe atunci publicate aşa-zise şarade. Pentru dezlegarea lor ziarul oferea premii în cărţi şi publica numele dezlegătorilor. Eu mă mai distram cu acestea şi am dezlegat împreună cu domnişoara, pe numele căreia am trimes dezlegarea la ziar şi ea a câştigat premiul. Era lucru uşor: pe o carte poştală scriai dezlegarea şi lipeai cuponul aflat pe ziar, tipărit cu acest scop.
Portarul avea şi un ajutor care-l înlocuia noaptea; el zicea că este neamţ, eu am aflat însă că este evreu. Era aşa de slab omul acesta şi înalt că se apleca mult ca să fie la nivelul celor cu care vorbea.
Mai târziu alt chilipir pe mine: garnizoana era programată să primească efecte noi de la depozitul de echipament din Bucureşti, trebuia un delegat ca să le primească acolo şi să le predea din vagon la unităţile din Ploieşti. Se cerea un ofiţer şi nu-l găseau şi poate nici nu-l căutau pentrucă acesta avea drept la o misie de 15 lei pe zi şi atunci s-a căutat un grad de doi lei pe zi şi hrana în bani; m-au găsit pe mine şi am mai avut această delegaţie de mai multe ori.
Mă duceam şi prezentam delegaţia la depozitul din dealul Spirei unde făceam comanda şi, pentru vagon la gară şi aşteptam vagonul care era trimes pe linia de garaj la depozit. Aceasta dura cateva zile sau şi o săptămână; în acest timp eu hoinăream prin Bucureşti, astfel că am ajuns să cunosc bine oraşul, masa o luam acolo unde mă ajungea ora şi mă inapoiam numai seara la depozit.

*

În ultima toamnă, când m-am eliberat, divizia noastră a făcut manevre pe la Buzău. Manevrele cu unităţi aşa mari sunt mai grele prin faptul că desfăşurările se fac pe distanţe mari şi deci alergătura este mai mare. Regimentul nostru care fusese cantonat la Măgura a început să coboare pe la Răteşti unde este mânăstirea de maici, pe la Săpoca şi trecând apa Buzăului am ajuns luptând pe la gura Nişcovului. Acolo urma să se dea greul luptelor şi încercarea rezistenţei trupelor. Mi-a picat şi mie o misiune mai uşoară: cu o patrulă de opt oameni am avut de apărat aripa dreaptă a regimentului şi m-am înfundat prin livezi de pomi mai multe ore din zi scăpând de alergătură. Cu toate că se culeseseră prunele din timp de frica soldaţilor, tot mai rămăseseră încă destule pentru noi care apăram trupele angajate în lupte grele. Alergau iepuri prin sat goniţi de pe câmp de împuşcăturile luptelor şi, curios, nici câini nu erau prin sat, fugiţi şi ei de frică. În ultima zi, de încheiere a manevrelor, s-au adunat regimentele pe câmpul din marginea padurii Crângului de lângă oraş şi acolo, după ce s-a făcut critica obişnuită, s-a dat şi defilarea, eu am avut o criză de durere de cap din care cauză am rămas departe de această manifestare. După aceste manevre a urmat pregătirea pentru eliberarea contingentului meu.

*

Eliberat şi cu rostul stricat din cauza timpului pierdut în armată nu ştiam în ce parte să o apuc ca să întreprind şi eu ceva prin care să mă ridic deasupra necazurilor; m-am dus la fratele mamei mele, Costică Mănciulescu, care locuia la Tisău şi i-am cerut ajutor bănesc ca să pot întreprinde un comerţ. M-a primit bine, dar mi-a făgăduit puţin şi ceea ce mi-a dat, a pus la socoteală fratelui meu cu care lucra la exploatarea de paduri. Ori eu speram să fiu ajutat şi de fratele meu separat, dar nu a ieşit pe gândul meu, astfel că nu am găsit mijlocul bănesc de a întreprinde ceva pe cont propriu.
Sprijinul l-am găsit la cumnatul meu Costică Alexandrescu care se căsătorise cu sora mea Norica chiar în timpul când eu eram în armată. El devenise asociat al unchiului Tăsică astfel că am rămas mai departe pe lângă aceştia şi a fost mai bine, deoarece eu eram obligat să mai fac unele concentrări în al treilea an de militărie care mi-ar fi adus neplăceri şi pagube materiale prin lipsa de la treburile începute şi încă neconsolidate.
Datorită faptului că aveam o rudă şi fost recrut în compania mea al cărui instructor fusesem, Titi Angelescu, el fiind furier la cerc, nu am fost chemat pentru gardă la Doftana decât o singură dată şi atunci, după sfatul acestuia, am rămas mai „la coadă” până s-a completat efectivul gărzii, aşa că după câteva zile m-am întors acasă cu adeverinţa că am satisfăcut obligaţia.

*

În anul următor 1912, începând războiul balcanic, au început şi la noi concentrări cu o lună la regiment şi una acasă până ce în 1913 ţara noastră a primit mandatul de a pacifica Balcanii; marile ţări nu vedeau bine ridicarea ţărilor mici Serbia, Bulgaria şi Grecia care ameninţau să gonească pe turci din Constantinopol. În care scop s-a decretat mobilizarea a două corpuri de armată româneşti în care intra şi contingentul meu; intervenţia armatei noastre a fost şi o încercare a forţelor şi a felului cum a răspuns poporul la ordinul de mobilizare fiindcă în nu mai puţin de o săptămână avangarda armatei noastre, cavaleria, s-a apropiat de Sofia, capitala Bulgariei. Infanteria a trebuit să meargă în marş forţat ca să nu rămână descoperită cavaleria care mersese prea repede cu caii lor odihniţi. Plecând din Ploieşti am mers până la gara Militari de lângă Baloteşti şi de acolo pe jos până în Bulgaria, trecând Dunărea pe la Corabia pe unde mai trecuseră armatele noastre în 1877 pentru câştigarea independenţei în războiul cu turcii. Am înaintat pe valea vinului „Isacher” şi ne-am înapoiat pe aceea a vinului „Vid”. Am înaintat până aproape de Plevna şi am stat mult timp în apropierea unei comune „Lepiţa”, am locuit în corturi izolate de orice contact cu populaţia, începuse să bântuie holera însă în regimentul nostru nu am avut cazuri.
După încheierea păcii între balcanici şi turci ne-am înapoiat în ţară trecând de la Nicopole la Turnul-Măgurele unde am stat în carantină cam două săptămâni, pe malul Oltului, tot în corturi. Mă obişnuisem aşa de mult cu statul pe afară încât nu mai puteam suferi să stau în casă, mai cu seamă să dorm fără geamuri deschise.
Am încheiat bine anul 1913 cu plimbarea în Bulgaria, dar ne-am făcut un duşman din acest popor vecin şi ei nu au uitat; când ne-au prins la strâmtoare în 1916 la retragerea dezastroasă de la Turtucaia, mulţi din soldaţii noştri căzuţi prizonieri au fost chinuiţi de bulgari: spânzuraţi şi umpluţi cu pământ zicându-le „să se sature de pământ bulgăresc”.
În 1914, începând războiul european cu pofta Austriei şi a Germaniei de a pedepsi pe sârbi pentru omorul săvârşit contra moştenitorului la tronul Austro-Ungariei, ţara noastră s-a văzut nevoită să facă pregătiri; astfel s-au ordonat concentrări pentru instrucţie. Am fost şi eu concentrat până la decretarea mobilizării armatei în august 1916. O mare parte din aceste concentrări le-am făcut în munţi la Măneciu-Ungureni unde am săpat tranşee şi bordeie pentru paza graniţei.
Din 1915 am fost vărsat împreună cu contingentul meu, 1908, la Regimentul 7 Prahova care a format Batalionul 1 din Regimentul 84. Batalionul 2 l-a format regimentul 32 şi pe al 3-lea regimentul 72. Acest regiment, 84, avea destinaţia de a păzi porturile construite în apropierea comunei Daia din judeţul Vlaşca, cu scopul de a apăra hotarul de la Dunăre.
La o anumită dată un ofiţer, un plutonier şi cu o secţie de 32 oameni au plecat la Iaşi de unde au primit un drapel care a devenit drapelul Regimentului 84. Drapelul era vechi, poate chiar cuiruit de gloanţe – fusese în războiul independenţei al unui regiment de linie desfiinţat. A fost prima ocazie pentru mine de a vizita Iaşul pe care nu-l mai văzusem. Am stat două zile fiind găzduiţi la Regimentul 13, în cazarma de la Copou.
Înapoiaţi la regimentul nostru din Ploieşti am continuat cu instrucţia camarazilor care erau neinstruiţi, contingente vechi, foşti dispensaţi de serviciul militar pentru motive legale şi care au urmat să fie luaţi în cazuri excepţionale (caz de război). Regimentul a plecat la destinaţia lui la Daia, iar eu împreună cu un plutonier de rezevă am rămas să mai primim efecte pentru magazie şi să echipăm pe cei sosiţi cu întârziere.
Aproape toţi ofiţerii erau rezervişti şi numai comandantul batalionului era activ; în compania mea aveam şi doi plutonieri ce termen redus, pe plutonierul Rhein – fiul fabricantului de champanie şi pe vărul lui tot plutonier „Shezar” fost director la fabrica de postav Azuga. Cu primul m-am împrietenit şi ne-am mai întâlnit şi după război chiar am conlucrat cu el pentru achiziţionarea de vinuri din regiunea noastră; vărul lui, după cum am aflat, a căzut în lupta din Bulgaria.
Am plecat şi eu, conducând pe cei prezentaţi cu întârziere la regiment şi am mai revenit la Ploieşti tot cu treburi administrative şi am avut ocazia să vin să mai văd pe ai mei la Mizil, ocazie care poate ar fi fost ultima dacă un noroc şi rugăciunile mamei mele nu mi-ar fi venit în ajutor ca să scap de prăpădul de la Turtucaia unde au picat cele două batalioane din Regimentul 84, întâiul şi al II-lea; eu eram în Compania 1 din primul batalion.
Să povestesc faptele: cand au început luptele la graniţa spre Bulgaria şi trupele noastre puţine de acolo suferind înfrângeri după înfrângeri au început retragerea spre Dobrogea, regimentul nostru a primit ordinul să cureţe terenul din faţa tranşeelor tăind porumbul din faţa lor, sacrificându-l înainte de a fi complet dezvoltat; aşa cerea starea de război. Executarea acestui ordin trebuia neapărat făcută şi trupa a ieşit de dimineaţă echipată ca pentru luptă şi masa ne-a fost servită pe câmp; seara, când ne înapoiam în cantonament, un ordin primit chiar la bariera satului a destinat regimentului misiunea de a se aşeza pe câmp la un anumit punct de la km... (nu mai ştiu care) de pe linia Bucureşti – Olteniţa, aşezându-ne în avanposturi. Eram atunci comandantul plutonului I din compania I, în lipsă de ofiţeri sau reangajaţi. În executarea ordinului, cu toată oboseala de o zi petrecută în camp şi tăind cu lopata porumbul, a trebuit să cautăm locul ce ne-a fost indicat mergând pe terasamentul liniei CFR, drum greu prin pietriş şi traverse; am ajuns unde trebuia şi am procedat la instalarea „santinelelor îndoite” alergând încă pe câmp pentru alegerea locurilor lor şi a postului mic cu care m-am aşezat sub un nuc mare la depărtarea corespunzătoare de restul companiei care forma garda mare după toate regulile învăţate la teorie.
Cum eram cu toţii obosiţi în urma lucrului efectuat şi a marşului pentru găsirea punctului pentru executarea ordinului, după ce am orânduit caporalul şi oamenii pentru schimbul santinelelor, fără să mai aştept sosirea bucătăriilor cu masa de seară care urma să ne fie adusă pe câmp, am aşezat raniţa în chip de pernă şi m-am lungit pe pământ sub nuc fără să mă gândesc la efectul dăunător al aerului îmbibat cu iod exalat din frunzele nucului şi a faptului că eram transpirat. Nu a mai urmat nici un exerciţiu peste noapte şi nici nu m-am mai trezit decât dimineaţa când nu mai puteam vorbi din cauza unei răceli a amigdalelor şi cu gâtul umflat peste măsură.
Ajunşi la cantonament m-am prezentat la infirmerie, doctorul m-a internat imediat şi mi-a prescris medicamente. Infirmeria era instalată într-o casă ţărănească cu paie pe jos fără paturi. M-am dus seara să dorm într-un pătul de porumb în care era instalată magazia companiei şi se găseau acolo cateva pături cu care m-am învelit, nu puteam dormi, aveam temperatură mare, priveam din mulţimea porumbului care era construit deasupra unui grajd cum pe timp de noapte se vedeau exploziile proiectilelor care se spărgeau din ce în ce tot mai aproape în josul Dunării, semn că trupele noastre erau mereu în retragere sub presiunea armatelor mai numeroase germane şi bulgare.
Pentru a veni în ajutorul armatei noastre, care nu mai putea rezista, a venit ordinul ca şi regimentul nostru să plece imediat pe front trecând Dunărea pe la Olteniţa şi în aceiaşi noapte au şi trecut primele două batalioane, I şi II, din care şi eu făceam parte şi numai faptul că eram în infirmerie m-a scăpat de moartea la care au fost trimişi cei trecuţi peste Dunăre, dintre care eu nu am mai înâlnit pe nimeni. În timpul zilei, cu carete de rechiziţie, a plecat şi trenul regimentar cu toate bagajele lui, bucătării, ambulanţe, etc; şi eu între cei bolnavi.   Apropiindu-ne de Olteniţa întâlneam locuitori care fugeau din oraş, femei cu copilaşi în braţe şi de mână, până ce am întâlnit şi un sergent de stradă care ne-a comunicat că podul de vase pe care urma să trecem şi noi în urma trupelor fusese bombardat şi distrus şi portul cu rezervoarele de petrol incendiate şi că nimeni nu a mai rămas în oraş, el fiind ultimul care rămăsese de pază la primărie; a fost nevoit să plece şi el.
În acest caz nici noi nu mai aveam ce căuta acolo şi, deci, am primit ordin să plecăm înapoi. Un lucru curios pe care nu-l pot uita este acela că vitele de la căruţe, mai mult bivoli care fuseseră recheziţionaţi, când ne duceam abia se mişcau, iar când a venit ordinul de a ne întoarce fugeau ca şi caii – animalele presimt şi ele din instinct unde este pericolul.
Scăpasem datorită bolii de cel mai mare măcel din timpul acelui război.
Rămăşiţele batalioanelor sacrificate fără folos la Turtucaia s-au adunat la Batalionul 3 care nu trecuse apa şi, după 2 - 3 zile batalionul a primit ordinul să se îndrepte spre localitatea Flămânda între nişte bălţi pe Dunăre. Se luase hotărârea ca pe acolo să treacă o armată de a noastră care să pice în spatele inamicului sau măcar să-l sperie. În acest scop a fost mutat generalul Averescu de pe frontul de nord pe cel de sud. Ştiu că s-a încercat ceva şi trupele noastre au bombardat vreo două zile malul bulgar însă podul nu a mai fost încheiat şi nici ameninţarea cu picarea în spatele inamicului nu a folosit fiindcă se luaseră măsuri de minare a Dunării şi un vapor austriac (sau două) înainta spre acest punct.
După ce am stat cam o săptămână în bălţile de la Flămânda, noi, cei rămaşi din batalioanele 1 şi 2, am primit ordinul de a ne înapoia la regimentele de unde fuseserăm vărsaţi pentru formarea Regimentului 84 care nu-şi făcuse datoria de a păzi postul de la Daia, care nici el nu a funcţionat ca să apere Bucureştiul; nu se instalase decât un tun de calibru 310, perechea lui nu fusese descărcată de pe vagoane; şi aşa au fost prinse de inamic.
Venit la regimentul 7 am fost încadrat într-un detaşament de 100 oameni sub comanda unui locotenent cu misiunea de a repara şoselele şi tranşeele din munţi în vederea retragerii din Transilvania. Am plecat la punctul de frontieră Cheia luând cantonament într-o vilă proprietatea unui avocat din Ploieşti, Bunescu Silvan, de unde ieşeam la lucru în fiecare zi iar noaptea ne odihneam până când într-o noapte ne-am pomenit cu zgomot şi repetate bătăi în uşa camerei în care dormeam împreună cu locotenentul Emil Petrescu care, supărat de a fi deranjat, a strigat „cine este acolo?” apăsând: „aici este locotenentul cutare!” atunci de afară a venit răspunsul apăsat: „aici este colonelul doctor Cantacuzino, ieşiţi afară mai repede, aici instalăm răniţi!” Ruşinat de atitudinea mândră cu care vorbise să se impună, locotenentul a ieşit repede şi eu şi mai repede ca el, am şi început a da ajutor răniţilor care veneau în număr mare de pe frontul din munţi; erau dintre aceia cu răni mai uşoare la mâini, la cap şi chiar la picioare dar care se puteau purta singuri; cei răniţi mai grav erau luaţi în ambulanţe sau rămaşi în urmă în mâna învingătorilor care, totuşi, nu încercaseră a trece linia de frontieră, unde au fost opriţi pentru un timp.
Noi ne-am instalat într-un bordei de unde am continuat a lucra mai departe până s-a instalat în localitate comandamentul unei divizii şi, cum trupele noastre erau hotărâte să ţina rezistenţă pe graniţă intensificând apărarea, am fost întrebuinţaţi în timpul nopţii la întins sârma ghimpată în faţa tranşeelor pe care am şi mutat-o mai departe când inamicul care urmărise trupele noastre rămăsese mai în vale şi chiar se retrăsese pentru a ocupa poziţii mai bune; trupele noastre au ocupat tranşeele lor în care am găsit pleduri bune şi sticle cu cognac.
Am capturat pentru mine trei pleduri pe care le avuseseră ocupanţii acestor tranşee şi le părăsiseră în timpul luptei. Aceste pleduri mi-au fost de mare folos în Moldova unde am dormit în multe sate în camere fără foc pe o iarnă neobişnuit de aspră.
Poziţiile bune ocupate de trupele noastre ne-au dat posibilitatea să ţinem mai mult timp rezistenţa şi poate acolo nici nu ar fi putut trece inamicul dacă nu găsea cineva puncte mai slabe.

*

Un amănunt care mi-a rămas în minte este acela că un  soldat care ghicea în bobi   mi-a ghicit şi mie întâmplări pe care nu le bănuiam dar care s-au adeverit. Mi-a spus că o să fac un drum în curând şi am să revin din el, că acasă la mine este cineva care-mi duce grija, o persoană în vârstă şi una tânără. Erau mama şi nepoata mea pe care o creşteam noi fiind orfană. Continuând ghicitul mi-a spus că voi mai face un drum din care nu o să mă mai întorc.

*

În acest timp, un domn maior, pretor al diviziei, controlând oamenii din detaşamentul nostru şi văzându-i prost îmbrăcaţi şi cu bocancii rupţi a dat ordin ca să plece cineva la Ploieşti la partea sedentară a regimentului nostru ca să primească efecte mai bune. Pentru acest serviciu am fost desemnat eu şi un caporal, Georgescu Ioan, de felul lui din Câmpina. Nu ne-am putut îndeplini serviciul din cauză că regimentul – partea sedentară – fusese evacuat şi stabilit pe lângă Odobeşti în comuna Purceleşti.
Înapoiaţi la detaşamentul nostru am primit altă delegaţie – să plecăm acolo unde se afla regimentul şi am plecat din nou. Nu mai circulau trenuri, am găsit însă loc într-un vagon cu cai ofiţereşti care tot mai era agăţat de câte un tren cu autorităţi ce se evacuau. Unul dintre cai era chiar al aceluia care-l conducea, fiind destinat de proprietarul lui – un negustor din Ploieşti anume Ion Ionescu Tiseanu – căpitanului comandant al companiei ca să nu-l lase în teritoriul care urma să fie ocupat de nemţi. Acest Ionescu luase cu el şi un butoiaş cu vin negru de cea mai bună calitate şi o damigeană cu rom, asemenea bun, şi multe feluri de alimente pe care le-a împărţit bucuros cu noi.
Ajunşi la partea sedentară a regimentului am avut din nou ghinion: nu sosiseră vagoanele cu îmbrăcămintea şi nici bani nu puteam primi din cauză că nici casa de bani a regimentului nu era descărcată din vagon, urmând să plece mai departe în Fundul Moldovei; localitatea unde  se găsea acum era prea aproape de linia frontului pe care trebuia să o ocupe trupele destinate să se întărească acolo pentru a rezista şi a arma.
Am pornit iarăşi – să venim de unde am plecat –, dar nu bănuiam că nu o să mai ajungem la unitatea noastră. Inamicul intrase în ţară şi înainta spre Bucureşti şi spărsese frontul şi pe la Predeal, astfel că trupele de pe valea Teleajenului se retrăgeau pe valea Buzăului şi cu ele şi detaşamentul nostru.¬ Am aflat acest lucru în gara de nord din Ploieşti unde ne făcusem planul să ne cuibărim în vagoanele care transportau două tunuri grele destinate a fi întrebuinţate pe acel front. Am aşteptat în biroul de mişcare unde comandantul acestui tren cerea instrucţiuni dacă poate merge mai departe spre munte având în vedere ştirile care circulau că a început retragerea şi de pe valea Teleajenului. Deci nu mai putea merge nici un tren mai sus de Ploieşti.
Astfel că ceea ce-mi ghicise bobarul nostru s-a intâmplat întocmai.
Am revenit în gara de sud, cum însă linia era blocată cu trenuri care nu mai puteau circula – toate gările aveau liniile pline şi nu mai puteau primi alte trenuri – am hotărât să dormim în oraş unde camaradul meu Georgescu avea pe unchiul său, subşeful gării, la care am dormit o noapte şi unde acest camarad, sfătuit şi el de alţii, a încercat să mă convingă să rămânem în teritoriul ocupat, urmând să stăm ascunşi până ce trece frontul şi pe urmă să ne predăm. Nu am fost de părerea lui, dar i-am spus că el este liber să facă ce vrea şi eu nu am să declar niciodată că el de bunăvoie a rămas prizonier. Fără mine nu a vrut să rămână şi deci a doua zi de dimineaţă ne-am cuibărit într-un vagon ataşat la un tren care, se spera să plece mai departe; în acest vagon era o familie de străini, probabil englezi sau francezi, el inginer la o schelă petrolieră. Se retrăgeau şi ei în Moldova şi, probabil, aveau cu ei în baloturi mari tot ce putuseră lua din avutul lor. Vagonul era de marfă şi probabil mituise pe ceferişti ca să-i lase singuri acolo. Cine era însă dispus să nu profite de un loc în trenul gata de plecare, astfel că şi noi ne-am urcat în vagonul lor. Erau aşa de speriaţi, bănuindu-ne că suntem rămaşi de pe front şi dispuşi să-i jefuim, că au dormit pe rând culcaţi pe baloturile lor. Familia era alcătuită din soţ, soţie şi doi copii, elevi de liceu între 14 – 16 ani. Unul dintre copii am bănuit că este fată îmbrăcată băieţeşte; nu puteau şti în întunericul din vagon, cu toate că aprindeau lumânări ca să ne vadă pe noi că suntem liniştiţi la locurile noastre, ei stând în ungherul întunecos înfăşuraţi în haine groase.
Trenul a plecat întradevăr şi nu a oprit prin toate staţiile, oprea în unele locuri chiar în câmp până ce primea semnalul că poate intra în staţie; am ajuns astfel la Mizil şi camaradul meu m-a întrebat dacă nu sunt tentat să rămân să-mi văd familia – el tot spera să mă decid să rămân, cum făcuse el planul la Ploieşti. Nu mă gândeam la acest fapt şi nici măcar să rămân pentru o zi pe acasă unde fusesem în primul drum şi cu care ocazie văzusem că mama se mutase la sora mea şi puteau rămâne împreună ori care le-ar fi fost soarta, ba chiar le sfătuisem ca şi-n cazul că le-ar fi dat afară din casă să stea numai pe galerie, să nu plece nicăieri unde ar fi şi mai rău. Văzusem în drumul meu cum stăteau refugiaţii prin magaziile gărilor, prin gări şi, probabil, prin sate unde nu mai găseau de mâncare; am fost bucuros că m-au ascultat.
Revin cu povestea la trenul nostru care a plecat din Mizil după multe ore în care timp puteam să mă duc şi să mă întorc de două ori acasă; m-am ferit însă de orice tentaţie. Trenul nu a mers decât până la prima staţie (Vintileanca) şi acolo a rămas pentru mult timp; noi nu am mai rămas în el hotărând să facem drumul pe jos până la Buzău unde speram să întâlnim detaşamentul din care făceam parte şi care sigur se retrăgea pe valea Buzăului cum aflasem la Ploieşti.
Am făcut drumul pe jos mergând pe calea ferată şi ajunşi la Buzău am cantonat la bariera de pe şoseaua care cobora din munţi (şoseaua Buzău – Nehoiu) să aşteptăm. Au început a veni soldaţi răzleţiţi de unităţile lor şi am întâlnit şi pe unii dintre ai noştri, puţini însă; erau fără rost şi nu ştiau nici ei ce au de făcut. Trebuia să ne strângem la un loc şi să mergem în grup executând retragerea în ordine, nu aşa în debandadă; mă gândeam la răspunderea ce o aveam ca gradat mai cu seamă că comandantul nostru era un sublocotenent tânăr cu şcoala normală şi făcut ofiţer în grabă ca în razboi. Am pus planton la podul de la Cândeşti ştiind că pe acolo trebuia să treacă toţi cei care veneau spre Buzău. Cum de altfel toate trupele intrate în zăpăceala acelei retrageri forţate procedau la fel. Am nimerit bine fiindcă în două zile am adunat peste optzeci de oameni de ai noştri şi am avut veşti şi despre ofiţerul nostru care rămăsese la un canton de pe şosea  - îl roseseră bocancii – l-am aşteptat şi a venit şi el cu încă doi oameni.
Am rămas vreo două zile la Buzău căutând mereu ocazia de a găsi trenuri cu care să facem drumul lung până în nordul Moldovei; eram o trupă de peste 80 oameni care nu puteau să meargă agăţaţi de trenuri, oricum pierzându-se unii de alţii.
În timpul şederii la Buzău am văzut patrule din armata rusă (cazaci) cu cai frumoşi şi oameni voinici; nu era însă o armată numeroasă în stare să oprească înaintarea inamicului.
Nu pot să uit starea de spirit a soldaţilor noştri siliţi să se retragă în necunoscut şi a populaţiei civile pe care o aştepta ocupaţia străină cu nenumărate lipsuri şi nevoi nebănuite chiar.
Oamenii tăiau porci, viţei şi vindeau pe bani puţini ca să nu fie luaţi pe nimic de armatele străine. Am cumpărat cu opt lei un purcel tăiat şi curăţat gata, care poate cântărea mai mult de opt kilograme, pe care l-a fript gazda unde am stat iar un soldat din unitate, de fel din comuna Mărăcineni, a dat fuga într-o seară acasă şi a venit cu două damigene de vin spunând că mai bine să-l bea cu camarazii decât să-l bea inamicul. Acest vin ne-a cauzat şi neplăcere prin faptul că unuia dintre ai noştri i-a venit gust să cinstească pe doi ruşi care, dornici de băutură pe care nu o găseau uşor fiindcă peste tot se ascunsese şi chiar se vărsase vinul, au venit ameninţând cu revolverele să li se mai dea băutură.
Începuse să se ia măsuri să se oprească debandada provocată de retragerea forţată şi jandarmii cercetau pe toţi cei care erau întâlniţi răzleţiţi de unităţile lor, era şi cazul nostru; am fost îndrumaţi să ne prezentăm la comandantul unei divizii care făcea acelaşi drum cu noi, mi se pare divizia a 3-a unde un maior (pretor) ne-a pus în vedere să ne alipim la primul regiment care se arată constituit şi aranjat pe o poziţie de luptă ameninţându-ne cu darea în judecată pentru părăsirea frontului în faţa inamicului. Abia după ce i-am explicat că noi suntem un detaşament de oameni din contingente vechi, neinstruiţi cu arme model 79 şi că am avut misiunea a repara tranşeele din munţi şi că trebuie să ne retragem la regimentul aflat în Moldova, aşa a încunviinţat să ne continuăm drumul întrerupt la Buzău. Mi-a dat delegaţie să primesc alimente de la un centru de aprovizionare stabilit la Gura Niscovului. Am primit alimente şi am plecat pe jos până la Râmnicul-Sărat unde am încercat în zadar să găsim un tren cu care să călătorim lungul drum până în nordul Moldovei unde fusesem informaţi că se află Regimentul 7 pentru refacere. Toate gările erau blocate cu trenuri rămase în drum nemaiavând loc să înainteze. ... la Râmnicul-Sărat ... am mai rămas o noapte sau două încercând mereu la gară să găsim un tren şi am reuşit să ne suim într-unul care ne-a dus până la prima gară spre Focşani, Zoiţa, de unde s-a împotmolit şi el...
Am pornit deci pe jos, aveam cu noi – la început – şi o căruţă cu cai luată de la rechiziţiile de la Homoriciu mai sus de Văleni. La Buzău am renunţat la cai din cauză că unul din ei şchiopăta şi l-am lăsat unui fierar iar noi am luat doi boi dintre multele vite ce erau mânate în cirezi tot spre Moldova ca să nu rămână pradă de război în mâna inamicului. Căruţa nu ne-a folosit fiindcă nu putea merge după noi în acelaşi pas rămânând mereu în urmă; astfel că am părăsit-o prin judeţul Bacău lăsând-o în seama conducătorului să meargă cum o putea, având ca ţintă Botoşani. De altfel, mica noastră unitate nu mai avea posibilitatea să rămână în cantonament prin satele din apropierea şoselei găsindu-le pe toate ocupate de trupe mai bine organizate, comandate de ofiţeri mai mari în grad care nici nu se mai uitau la sublocotenentul nostru. Din aceste motive am ales şi noi un drum mai pe delături, deoparte de şoseaua principală pe unde găseam cătune izolate şi chiar aşezări de câteva case unde puteam rămâne o noapte sau chiar şi o zi pentru odihnă ca să putem continua drumul mai departe. Ne apropiam de o comună mai mare sau o localitate unde aveau instalate depozite de aprovizionare de unde puteam căpăta şi noi alimente: pâine, ceai şi zahăr, conserve nu se găseau fiind consumate pe front; şi nici altfel de hrană rece nu se găsea. Nemaiavând căruţa pe care o pierdusem nu puteam lua cu noi decât ceea ce încăpea în sacul de merinde. Au fost cazuri când departe de centre de aprovizionare rămâneam fără nici un fel hrană, mulţumindu-ne cu ce puteam cumpăra de la locuitori. Însă nici de la aceştia nu era uşor să cumperi nici mălai; toţi aveau puţin şi tot împărţind cu cei care trecuseră înaintea noastră nu mai aveau nimic de dat. Am fost nevoiţi să luăm de la o moară făină de grâu pe care am împărţit-o soldaţilor să o fiarbă în gamele şi să o îndulcească cu zahărul pe care îl mai aveau într-o cantitate mică pentru ceai ca să îşi astâmpere foamea.
Cu două zile înainte de Crăciunul anului 1916 am poposit într-un cătun din judeţul Roman în apropierea comunei Roşiori(sau Ruşi); cătunul se numea Valea având alături un alt cătun numit Misihăneşti. Erau numai câteva case şi acolo nu cantonaseră alte trupe.
M-am mirat mult când am auzit de numele comunei despre care ştiam că acolo a locuit un unchi al meu, Stere Mănciulescu – fratele mamei, care în tinereţea lui se înstrăinase de familie şi cumpărase acolo o moşioară de unde nu mai plecase să-si vadă neamurile până la moarte.
Am stat în acel cătun în tot timpul sărbătorilor locuind chiar la un fin al unchiului Stere. Acest locuitor era acasă fiind în concediu de boală. În sat nu mai era nici o trupă. Fusese până la venirea noastră, chiar în casa unde am stat noi, un ofiţer cu un copil al lui, băiat sau fată, îmbrăcat militar, care auzind de sosirea unei trupe a înhămat caii la căruţa ce o avea şi a plecat mai departe fără să stea să facem cunoştinţă. Probabil era şi el refugiat şi se dădea ca militar ca să-i fie mai uşor drumul.
Am hotărât să facem acolo Crăciunul; am cumpărat cu banii mei (80 sau 90 lei) un porc cam de 100 kg tăiat şi am împărţit soldaţilor câte o bucată de carne ca să o frigă la gazdele lor şi să ştie fiecare că este ziua de Crăciun, oprind şi pentru grupul nostru – sublocotenentul, eu şi doi soldaţi (un ploieştean, Kuty Vasile şi Irimescu Ivan de fel din Bucureşti). Am stat în acest cătun 3 – 4 zile ca să ne refacem puţin şi să aşteptăm şi îndreptarea vremii, ningea şi se desfundase drumul.
Am plecat înaintea Anului Nou, mergând pe drumuri lăturalnice şi am ajuns la Roman. Informându-ne unde este centrul de aprovizionare şi aflând că-l găsim la fabrica de zahăr Roman, am mers acolo şi am primit alimente pentru trei zile – zahăr, ceai, pesmeţi, săpun şi tutun.(... aveam o condică de bonuri de aprovizionare. Am fi putut primi o provizie şi mai mare însă era greu de dus şi oamenii, cu toate că suferiseră de multe ori lipsă de hrană, nu au vrut să se încarce cu greutate mare.)
Odată asiguraţi de alimente ne-am pus problema drumului mai departe. Începuse şi o ninsoare deasă peste noroiul ce fusese şi, după informaţiile culese – noi nu posedam hărţi – am înţeles că satele erau la mai mare distanţă unele de altele. Toate satele erau împănate de trupe care se retrăgeau către Iaşi şi Botoşani. Nu găseam loc de cantonament cu toate că alegeam satele mai izolate de şosele. Ne-am înapoiat în satul de unde plecasem şi unde nu mai sosiseră alte trupe; am făcut acolo şi Anul Nou.
Gazda noastră ne-a condus într-un alt cătun, la naşul lui, unde era tot liber (Misihăneşti). Lipsea soţul fiind mobilizat şi după unele zvonuri chiar mort; familia – soţia şi două fete mai mici de 20 de ani – nu fusese anunţată. Am rămas două zile acolo şi   ne-am ospătat tot îmbelşugat; acolo am băut ţuică de prune trecută de două ori prin alambic şi colorată cu rădăcini de dud, un fel de cognac. După revelion şi prima zi de an nou am pornit spre Târgul-Frumos ... căutând ca  înainte drumuri mai puţin aglomerate.
Totuşi pe o şosea care ducea spre Berheci – o comună vestită pentru fabrica de spirt, cognac, etc, ne-a ajuns din urmă un general cu maşina pe care a oprit-o ca să ne întrebe ce rost avem şi unde ne ducem. Nu ştiu de ce nu a chemat la el pe ofiţerul ce ne comanda şi s-a mulţumit să vorbească numai cu mine. După ce i-am dat toate informaţiile cerute, mi-a ordonat ca să-i telefonez din fiecare sat unde ajungeam şi câţi kilometri am parcurs zilnic. Nu m-a întrebat nici cum mă cheamă şi nici eu nu m-am mai gândit să execut ordinul, dealtfel cred că nici el nu ştia unde se va opri şi nici eu nu găseam primăriile unde era telefon.
Nu-mi mai amintesc pe unde am mai înoptat, ştiu numai că într-un sat am dormit la o casă de oameni mai înstăriţi unde am rugat pe gazdă să-mi spele rufele, ceea ce a făcut şi până la ziuă le-am şi uscat pe cuptor şi cu maşina de călcat. Nu a primit nici o plată, dar i-am lăsat o bucată mai mare de săpun şi puţin zahăr, lucruri de care simţeau lipsă mare.
Am ajuns aproape de înnoptat la Târgul-Frumos nu am intrat însă în oraş fiind greu să cauţi cantonament noaptea când oamenii se închideau cât mai devreme sau stăteau închişi şi ziua. Am rămas eu cu sublocotenentul şi încă doi camarazi la un fel de han în marginea târgului; locatarii erau evrei şi nu ne-au primit bucuroşi. Am cerut o farfurie în care să punem conţinutul unei cutii cu conserve pe care nu ne-au dat-o cu plăcere şi am văzut-o dimineaţa spartă şi azvârlită la gunoi; am aflat că ei consideră spurcat un vas din care mănâncă creştinii.
Dimineaţa am intrat în târg şi am aflat că soldaţii noştri putuseră pătrunde prin diferite case sau, mai bine zis, prăvălii goale unde mai erau şi alţi militari tot răzleţi ca noi. Aflând că la gara de acolo este un depozit militar de aprovizionare m-am prezentat şi eu cu un caporal şi patru soldaţi şi cu condica de bonuri ca să primesc alimente. Şeful depozitului, un ofiţer de administraţie, nu a vrut să-mi elibereze nimic dacă nu mă prezint cu conducătorul meu. Uşor de zis însă greu de făcut fiindcă domnul sublocotenent, ageamiu cum era, băuse seara şi nu se putea trezi; totuşi, de nevoie, luat aproape pe sus şi oarecum scos la ger şi făcând drumul până la gară a putut face act de prezenţă astfel că am putut primi destule raţii de alimente şi chiar tutun de care erau bucuroşi camarazii fumători.
... şi am plecat mai departe, nu-mi mai amintesc pe unde am înnoptat, afară de comuna Fântânele aproape de Botoşani, un sat mic, locuitorii alimentau cu lapte oraşul, aşa cum este la noi comuna Conduratu. Am găzduit la casa învăţătorului şi el mobilizat; erau în casă numai două surori ale lui, mai mature, una poate văduvă. Am rămas mirat aflând că învăţătorul se numea ca şi mine Ion Popovici. Am rămas acolo 2 – 3 zile ca să aflăm unde este stabilit regimentul 7 Prahova, retras de pe front pentru refacere. Era cantonat în comunele Guranda şi Bârsăneşti nu prea departe de Truşeşti. Acolo am avut şi o mare neplăcere: unul dintre camarazi, caporalul Nicolau V. – fiul proprietarului morii din Simileasca pe care-l primeam şi dormea cu mine şi locotenentul nostru mi-a furat banii ce-i aveam la mine, cca 300 lei, a luat şi condica de bonuri de aprovizionare, a cerut de la depozit tutun – o cantitate mai mare – şi din banii mei a cheltuit pe băutură; dar tocmai acest fapt l-a dat de gol şi astfel am putut să mai găsesc la el o parte din bani. Ştiam că nu are bani şi spera mereu să întalnească pe un cumnat al lui, maior dintr-un regiment de artilerie cantonat în comuna Deleni, nu departe de noi.
În fine am ajuns şi la regiment unde am fost primiţi ca nişte animale de pripas. Eu nu făceam parte din cadrele companiei iar oamenii cu care venisem erau contingente vechi, foşti dispensaţi de serviciul militar în timp de pace şi mobilizaţi numai din cauza războiului. Toţi au fost repartizaţi la grajd şi alte servicii...
Odată prezentaţi la regiment a încetat şi funcţia mea de ajutor al comandantului de detaşament iar ofiţerul a fost trimis la regimentul lui ca să-şi termine pregătirea.
Regimentul fiind în refacere ca unul care luptase în Transilvania şi avusese pierderi mari, nu eram scoşi la instrucţie şi, deci, cam stăteam fără vreo misiune stabilită.
Eu am rămas la cancelaria Companiei a-I-a unde era furier un sergent din Câmpina de fel, anume Frânculescu, un bătăuş care spera să fie reangajat şi făcea pe plutonierul. Avea ca ajutor un soldat care avea şcoala comercială însă era aşa de neglijent şi plin de păduchi ceeace m-a făcut să fug din cancelarie. Am găsit în batalion un plutonier t.r. învăţător din comuna Bătrâni, însărcinat cu popota batalionului, cu care mă cunoşteam din timpul activităţii, eram prieteni (Ionescu Niculae). L-am rugat să mă ceară ca ajutor şi am fost detaşat la popotă unde făceam serviciul de aprovizionare. Acest lucru mi-a prins bine fiindcă am putut să mă hrănesc mai bine şi cred că numai datorită acestui fapt am rezistat la boala tifosului exantematic de care nu am fost scăpat până la urmă.
În aşteptarea primăverii trebuia să ne pregătim şi noi pentru începerea ostilităţilor, se mai zvonea că ar fi posibil să ne retragem în Rusia dacă nu vom putea ţine frontul din munţi unde se opriseră luptele odată cu venirea iernii. Tifosul nu putuse fi oprit – continua să răpună multe vieţi din regimentul nostru.
A început pregătirea trupelor pentru a doua fază a razboiului. S-a adus echipament din Franţa, arme din Italia, ofiţeri instructori francezi şi, deci, am fost şi eu chemat la companie, eram doar notat ca instructor, deşi contingent vechi. Am încercat să scap de instrucţie cerând să fiu prezentat la vizita medicală pe motivul că sufăr de varice şi nu pot face marşuri şi nici sta mult în picioare. Opinia doctorului a fost bună pentru mine şi comandantul companiei a încercat să mă schimbe cu un alt sergent care făcea serviciu la aprovizionare, însă ofiţerul cu aprovizionarea a raportat că nu se poate dispensa de omul cu care era obişnuit.
Pentru un timp am scăpat de instrucţie şi eram ţinut în rezervă, dar tocmai atunci s-a întâmplat ca un caporal care făcea serviciul de magaziner să se înbolnăvească de tifos şi evacuat la spital.
Acest caporal ... fusese rănit pe frontul de la Cîineni, pierduse un ochi şi nu primise să fie reformat; primise serviciul de magaziner, era bine văzut pentru gestul lui de a rămâne mai departe folositor în armată, mai avea şi recunoştinţa maiorului Teodorian Teodor, comandantul batalionului, pe care-l salvase să nu cadă în mâinile inamicului. Fiind grav rănit, acest caporal l-a dus în spate o mare distanţă până la postul de prim ajutor. Cum însă la magazie se primea rufăria şi îmbrăcămintea celor morţi care era infectată şi plină de păduchi, s-a îmbolnăvit şi el şi a fost dus la spital.
Comandantul companiei, căpitan Gădineanu, un ofiţer de elită, bun cum nu se găseau mulţi atunci în armată, având răspunderea personală de administrare a magaziei care în acel timp avea o mare activitate cu primirea efectelor noi şi vărsarea celor vechi purtate în prima fază a războiului, în mare parte degradate, iar unele rămase de pe urma celor intraţi în spitale şi morţi de tifos, trebuia să aibă un bun ajutor. M-a chemat şi mi-a spus că nu mă obligă dar mă roagă prieteneşte să înlocuiesc magazinerul fără să-mi dea nimic în primire şi să mă schimbe îndată ce o să aibă cu cine. Era imposibil să nu primesc ceea ce el ar fi putut să mă oblige, aşa că am început acest serviciu care nu era greu şi nici nu aveam contact cu alţi superiori având zile când nu aveam nimic de făcut. Totuşi efectele primite trebuiau clasate şi împachetate; aveam doi soldaţi care făceau aceasta şi eu nu trebuia să fac altceva decât să descui magazia şi să încui la ora mesei sau seara. Cum însă păduchii umpluseseă satul şi mergeau şi pe poteci, m-au muşcat şi pe mine transmiţându-mi boala. Locuiam singur într-o cameră de la primăria comunei Bârsăneşti, trupele erau scoase în bordeie, magazia era într-o casă ţărănească şi operaţia pregătirii efectelor şi de predare se făcea în curte, de care eu stăteam departe. Totuşi am păţit-o şi eu ca mulţi alţii. Am predat cheile domnului căpitan care a regretat că mi-a dat o însărcinare care mi-a purtat nenoroc şi că trebuie să sufăr.
Prezentându-mă la vizita medicală, nu eram crezut că-mi este rău, probabil arătam încă bine şi eu speram să-mi treacă. În ultima noapte petrecută în camera pe care o ocupam şi când mi-a fost mai rău am visat un vis pe care nu-l voi uita toată  viaţa. Eram aşezat într-un fel de cutie care nu era, totuşi, un coşciug, eram cu picioarele afară însă cutia nu era închisă şi fugea cu mine cu o mare viteză prin mai multe încăperi la care uşile se deschideau şi se închideau în urma mea până ce am ieşit pe o poartă încadrată în zid şi m-am pomenit într-un bulevard cu pomi verzi şi strada bine pavată. Cu toate că visul ar fi trebuit să mă liniştească şi să-mi calmeze răul pe care-l simţeam, nu s-a întâmplat aşa. Cu temperatura urcată m-am prezentat la vizita medicală şi atunci doctorul care la prima vizită nu mă crezuse bolnav a şi trecut în carnetul de vizite medicale că sunt oprit în infirmerie. Se înfiinţase un astfel de serviciu în care erau internaţi cei bănuiţi a fi atinşi de tifos exantematic ca să nu fie trimişi între cei declaraţi atinşi. Tocmai se pregătise o cameră într-o casă ţărănească, spoiala cu var nu se uscase şi nici lipitul cu lut pe jos, se aduseseră paie de aşternut pe jos, aşa că bolnavii aşteptau pe afară pe sub pomi, urmând ca seara să fie duşi în casă; în acest fel am rămas şi eu cu toţi ceilalţi 3 – 4 camarazi, eu aveam un pled al meu pe care am stat. N-am mai ştiut când s-a făcut seară  nici cine m-a condus în casă, eu nu îmi mai dădeam seama de nimic. Când a venit doctorul a doua zi dimineaţa şi m-a văzut a şi dat ordin să fiu condus la spitalul cu cei adevărat bolnavi.
Acest spital era instalat într-un canton de şosea, era o clădire „tip” aşa cum au fost  într-o vreme pe şosele, locuinţe pentru cantonieri, două camere, una mai mare şi una mai mică, cu o sală şi o verandă neînchisă. În camera mare un pat comun pe care erau 10 – 12 bolnavi între care am intrat  eu destul de înghesuit. Cei mai mulţi erau bolnavi în ultimul grad, în fiecare noapte mureau unul sau doi care erau scoşi pe veranda clădirii până dimineaţa când venea căruţa care-i ducea la groapă. Îmi amintesc de unul care aiura şi s-a chinuit o zi şi o noapte până a murit. El era de fel din Brăila unde, probabil, fusese hamal în port, lucrase la încărcat cereale şi murmura pe turceşte: bir, ichi, iuci(unu, două, trei) aşa cum încărca în saci de trei duble pe care-i căra din magazie la şlep.
... atunci nu ştiam ce înseamnă bir, ichi, iuci fiindcă nu fusesem încă la Istanbul. Abia când am ştiut ce însemnează aceste cuvinte am dedus că el fusese banicer   în port unde încărca cereale în saci de trei duble pe care alţi hamali îi cărau la şlep unde-i deşertau aducând din nou sacul gol. Acest procedeu îl văzusem eu mai demult când mă duceam pe la Brăila şi căscam gura prin port. Este bine să-ţi aminteşti lucruri pe care le-ai văzut însă nu le-ai dat importanţă. Altfel nu aş fi ştiut rostul vorbăriei bietului Ştefan care se credea mereu în meseria lui la Brăila şi la care nu a mai avut noroc să se mai ducă fiindcă a murit. O noapte întreagă a aiurat astfel şi-l rugau cei de lângă el să tacă, să-i lase să se odihnească iar el le spunea să-l lase în pace căci el este mort.
Un altul a fugit noaptea din cameră şi a fost găsit a doua zi la o şiră de paie înnebunit de boală (bolnavul are mare temperatură, îi vâjâie urechile, i se umflă gâtul) şi medicamente nu existau. Singurul tratament era gargara cu hipermanganat.
Acolo m-a găsit un medic evreu, pe nume Şvefelberg, căruia eu îi făcusem un serviciu când mă duceam la Botoşani, cumpărându-i furnituri pentru un veston. Pentru serviciul ce-i făcusem a vrut să-mi dea un bacşiş pe care eu l-am refuzat. El a înţeles că m-a jicnit şi s-a scuzat spunându-mi că nu a ştiut cine-i ascuns în haina militară. Când m-a găsit în spital a regretat că am ajuns acolo şi mi-a adus de la el cognac sfătuindu-mă cum să mă îngrijesc să nu mă las doborât de boală. Mi-a spus între altele că dacă am sângele curat o să înving uşor boala.
Cred că numai curajul ce mi l-a dat acest medic a făcut să nu mă învingă deprimarea care mă cuprinsese văzându-mă între bolnavii dintre care numai puţini se mai lecuiau. După trecere de circa 10 – 12 zile am început a mă simţi mai bine şi am cerut să plec din spital, unde mizeria ajuta boala.
Prezentându-mă la compania mea mi s-a spus că sunt vărsat la un centru de convalescenţă aşa cum, dealtfel, s-a procedat cu toţi cei ieşiţi din spitale întrucât regimentul se pregătea de plecare pe front. M-am rugat de comandantul companiei să mă treacă din nou pe tabelul efectivului companiei, dar mi-a spus că el nu poate decât cu avizul medicului de batalion. Faptul că m-am văzut între nenorociţii care scăpaseră de boală, galbeni şi ei şi uniformele de pe ei care trecuseră prin etuve, cei mai mulţi necunoscuţi de mine şi de prin alte unităţi m-a făcut să stăruiesc a fi însumat din nou în regimentul meu 7 Prahova. Cu toate că găsisem la centrul de convalescenţi pe medicul cunoscut de mine, care-mi făgăduia să mă reţină cât mai mult cu el ca să-l ajut la administraţia centrului unde el fusese numit comandant, m-am dus la medicul batalionului şi l-am rugat să mă claseze ca bun pentru partea activă. La stăruinţa mea, medicul batalionului mi-a spus că poate am rămas nebun din cauza boalei dacă cred că este mai bine să plec cu regimentul pe front decât să rămân mai multă vreme departe de luptele ce vor începe. Am plecat şi m-am dus din nou la compania mea şi am văzut cum se echipau camarazii cu efecte bune, multe noi, bocanci veniţi din Franţa şi arme noi italiene; am făcut comparaţia între aceştia şi gălbejiţii trecuţi la convalescenţă cu efecte rămase de la cei morţi, arse la etuve şi m-am îngrozit să fac parte dintre ei. Astfel că am cerut carnetul de vizite medicale şi cu el m-am prezentat iarăşi la medicul batalionului care, la stăruinţa mea a trecut în carnet că sunt bun pentru partea activă.
Comandantul companiei a I-a din Regimentul 7 Prahova, un ofiţer cu suflet ales, s-a gândit să-mi dea o însărcinare mai uşoară: m-a numit şef de cheson pe care putem să merg în marşuri alături de conducătorul cailor. Am fost bucuros că nu duceam în spate nici raniţa. nici arma.
Chesonul este format din două lăzi mari de fier, fiecare pe roţi, prima cu oişte la care se înhamă doi cai voinici şi a doua legată de prima printr-un dispozitiv cu care se uneşte sau se detaşează una de alta; loc de stat este şi pe prima şi pe a doua. Chesonul aparţine batalionului însă este în grija primei companii, deci eu eram în compania mea şi cu serviciul la batalion.
Eram însă slab şi nu puteam să mă ţin pe ele când caii mergeau în trap, aşa că preferam să merg pe jos sau în căruţa de grenade care era deocamdată goală, căruţă ţărănească, rechiziţionată. ... cum se răcorea pe seară mie mi se făcea frig de tremuram îmbrăcat cu mantaua deşi era în mai. În marşuri preferam să merg pe jos mai cu seamă că nu mai purtam arma şi raniţa pe care le puneam pe cheson. De pe cheson eram ameninţat să cad între cai, nu mă ajutau picioarele să mă pot sprijini pe crucioiul de care erau legate şleaurile  cailor.
În apropierea frontului mergeam numai noaptea şi este ştiut că este mult mai obositor cu toate că aveam odihnă ziua. Aşa s-a întâmplat că într-o noapte, mergând pe lângă cheson şi căruţe sau pe malul şanţului şoselei, întâlneam bucăţi de drum cu noroi – plouase în cursul zilei – ceea ce mă obliga să trec dintr-o parte în alta a şoselei alegând poteca mai curată. Într-un astfel de moment, când am vrut să trec peste şosea, tocmai trecea o coloană de căruţe goale care făceau transporturi militare, eu tocmai mă aflam în faţa uneia dintre cele care mergeau la pas. Cum însă se întâmplă ca, fiind obosiţi, conducătorii căruţelor să mai moţăie noaptea trezindu-se din când în cand să mai îndemne caii cu biciul, tocmai într-un asemenea moment eu eram în faţa căruţei şi neputând să mă mişc repede am fost prins între cai, am căzut jos şi calul a sărit peste mine fără să mă calce, a călcat însă peste sacul cu merinde pe care-l aveam la mine şi-n care se afla şi briciul de bărbierit care nu a suportat copita şi s-a rupt în trei bucăţi. Calul m-a ferit aşa cum se spune că au ei acest instinct; nu tot aşa s-a întâmplat cu căruţa ale cărei roţi au trecut peste piciorul meu stâng. Am avut noroc că nu a fost încărcată căruţa şi fiind uşoară nu mi-a rupt osul piciorului. Am fost urcat în căruţa noastră de grenade şi la primul popas m-au văzut doctorul, comandantul companiei şi al batalionului, m-au compătimit şi mi-au acordat scutire de orice serviciu. Mă temeam mult de morala maiorului care avea o mare pică pe orice soldat care avea un nume mai orăşenesc şi care, pentru el, era un chiulangiu. Auzind însă de la căpitan că fusesem bolnav de tifos şi că, deşi trebuia să rămân la un centru de convalescenţă, am cerut să plec pe front nu m-a apostrofat după obiceiul lui. Piciorul mi s-a umflat şi am rămas cu două dungi vinete pe unde au trecut roţile căruţei, urme care se văd şi acum după atâta trecere de timp.
Divizia noastră, având misiunea de a întări frontul unde s-ar fi ivit nevoia, a fost purtată prin spatele frontului în diferite puncte la Hanul Conachi, Nămoloasa şi altele. La Nămoloasa, pe malul Siretului am ocupat un sector având în faţa noastră ca inamică armata turcească sau bulgărească; apropiindu-ne de malul apei auzeam cântând instrumente şi melodii orientale şi, de multe ori, vedeam şi soldaţii venind să ia apă din râu cu gamelele. În acest sector nu s-au dat lupte şi nici nu s-au schimbat focuri; de altfel nici locul nu era potrivit şi nici nu se ordonase ofensiva.
De acolo am fost schimbaţi de un regiment de cavalerie. Cavaleriştii au fost descălecaţi şi puşi să ocupe tranşeele pe care le ocupasem noi. Am observat că erau tare fricoşi şi chiar ofiţerii care au luat în primire acest sector spuneau că nu este locul pentru pregătirea lor.
I-am lăsat să se descurce şi noi ne-am deplasat mai la dreapta frontului în pădurea Umbrăreşti trecând podul de fier Mărăşeşti-Tecuci şi într-una din nopţi am intrat pe front în locul armatelor ruseşti care, în urma defecţiunii şi a revoluţiei lor au părăsit frontul făcând chiar demonstraţii antirăzboinice, dând foc şi la şirele de paie de pe câmp ca să vadă inamicul că ei au terminat cu războiul.
Nu am mai putut ocupa tranşeele care fuseseră ocupate de ei fiincă le ocupaseră nemţii aşa că divizia noastră a rămas în câmp făcând în cursul acelei nopţi şi următoarele adăposturi mici şi în urmă completate prin şanţuri mai adânci. Sectorul diviziei noastre era apărat de Regimentul 9 infanterie şi un regiment de vânători în stânga noastră cu aripa lor rezemată de malul Siretului iar regimentul nostru cu postul de comandă sub un pod de pe şoseaua ce trece pe lângă gara Siret – Putna-Seacă.
Am avut ocazia să aflu că acolo se plănuia luarea ofensivei noastre prin următoarea întâmplare. Am fost delegat să mă prezint la comandamentul diviziei ca să primesc nişte hărţi pentru ofiţeri şi ordine; venind cu ele în căruţă şi curios fiind, am despachetat câteva suluri şi am văzut că ele cuprindeau terenul şi localităţile din judeţele Putna, Râmnicul-Sărat, Brăila, Buzău ceace mi-a dat o idee de drumul ce aveam de urmat în caz că ne ajuta ofensiva plănuită.
Luptele au început cu mare înverşunare şi pe ultimele zile ale lunii iulie 1917 au fost nemaipomenit de mari. Din compania mea, a I-a, din Regimentul 7 au scăpat în ziua de 28 iulie numai circa 28 – 30 oameni; au murit căpitanul Gădinescu şi plutonierul major al companiei, primul cu capul retezat de un obuz şi secundul retezat la mijloc tot de obuz. Au fost chemaţi toţi gradaţii şi conducătorii de căruţe care formau trenul de luptă ca să mai întărim frontul până la venirea trupelor ce veneau cu destinaţia de a ne înlocui. Am fost oprit la postul de comandă al regimentului adăpostit sub podul de cale ferată şi, fără să mai putem ţine piept inamicului, înspre seara zilei de 1 august am fost luaţi pe la spate de trupe nemţeşti care pătrunseseră prin sectorul ocupat de regimentul 9 sau cel al vânătorilor de munte care fuseseră ca şi al nostru complet decimate.
Îmi amintesc şi acum şi mi se pare că văd aevea scena următoare. Simţind inamicul aproape am ieşit din adăpost pe marginea şoselei şi am reuşit să dezarmăm pe primul soldat ce ne-a apărut în faţă cu o mitralieră şi, în timp ce maiorul Malamuceanu şi locotenentul Florescu îl interogau în germană şi franceză, aşa cum se pricepeau, am fost încercuiţi pe la spate de un număr mare de nemţi care ne-au silit să depunem armele, astfel că m-am despărţit şi eu de a mea cu care nu reuşisem să dobor, cred, nici un inamic; dar nici ei pe mine. Am fost aduşi chiar în acea noapte la Focşani într-un lagăr improvizat încercuit cu sârmă ghimpată unde era aproape să fim omorâţi mulţi dintre noi de două bombe lansate din avion, dar cred că nu au rănit pe nimeni.
Prizonieri au căzut în tot sectorul mai mult de 200 ofiţeri şi trupă; îmi amintesc numai de maiorul Malamuceanu care preluase comanda regimentului după ce comandantul fusese rănit şi retras de pe front şi un locotenent de rezervă, cred că fost învăţător – amândoi bravi ofiţeri. După câteva zile am fost mutaţi într-un lagăr instalat în comuna Ghergheasa din judeţul Râmnicul-Sărat de unde populaţia fusese evacuată. Pentru completarea hranei care era foarte redusă noi mai găseam porumb prin podurile caselor din care făceam „floricele”, unii dintre camarazi zdrobeau boabe de porumb pe o piatră mai mare lovindu-le cu una mai mică şi făceau păsat pe care-l fierbeau în gamelă făcând un fel de mămăligă. În câteva rânduri ni s-a dat ciorbă de carne de cal, atunci când caii erau răniţi de bombardamente; nimeni nu o refuza – atât de mare era nevoia de o hrană mai consistentă.
Acolo am fost vizitat de fratele meu Ştefan care, aflând că acolo se află prizonieri, a venit pe jos cu gândul că întrebând pe unii şi alţii ar putea afla ceva despre mine, fără să ştie că o să mă găsească. Am stat de vorbă de la distanţă, având între noi gardul de sârmă ghimpată şi automatele germane. Mi-a putut înmâna o pâine făcută în casă şi o sticlă cu miere – nu vrusese să vină cu mâna goală cu toate că nu era sigur că eram acolo. Când a revenit mai bine pregătit nu m-a mai găsit. Am aflat acest lucru când am venit acasă după opt luni de prizonierat. Nenea Fănică ştia nemţeşte şi, predând alimentele aduse pentru mine soldatului neamţ, a putut afla de la el că am fost trimis împreună cu alţi camarazi în Turcia, fapt pe care nu l-a comunicat acasă ca să nu o întristeze pe mama. Totuşi, eu trecând cu trenul prin Mizil am avut grijă să fac un mic bileţel ca să-l arunc din tren la cineva în gară ca să-l ducă acasă la mama.
Fusesem predaţi unui detaşament de soldaţi turci foarte răi, în drum au jefuit pe toţi cei care aveau inele, bricege şi alte obiecte. Nu voiau să înţeleagă că unii nu puteau scoate inelele din cauza îngroşării degetului şi ameninţau cu baioneta că le taie degetul. Bileţelul meu a ajuns la destinaţie prin bunăvoinţa unui funcţionar c.f.r. din Mizil, anume Mihalache Ionescu căruia l-am azvârlit din mersul trenului.
În gara Chitila unde am ajuns noaptea ni s-a împărţit o supă caldă; această oprire a durat mai mult de o oră şi am crezut că ar fi cazul să fug din convoi sărind din tren pe partea opusă uşilor deschise pentru servit mâncarea. Ca să nu fiu singur am propus unui camarad să meargă şi el (se numea Matei Constantin şi era din Fântânele). Era foarte uşor fiindcă pe linia alăturată staţiona un alt tren de marfă cu vagoane goale în care puteam sta ascunşi până pleca trenul nostru sau cel în care ne-am fi refugiat. Întârzierea acestui camarad în a se hotărî, mai cu seamă că el vroia să caute pe un altul, un nepot al lui mult mai tânăr ca el, căruia îi făgăduise protecţie şi ajutor în captivitate, a făcut să treacă un timp preţios, timp în care turcii s-au gândit la o astfel de întâmplare şi au pus santinele pe partea trenului opusă celei în care erau bucătăriile. Nu am mai încercat nimic ştiind cât de mare era riscul să fim împuşcaţi după ce scapasem din lupte aşa de mari pe front.
Plecând din gara Chitila am ajuns la Giurgiu unde vagoanele au fost trecute peste Dunăre pe poduri mişcătoare, câte patru deodată pe două şlepuri legate între ele şi trase la malul opus unde erau remorcate de o maşină c.f.r. care le trăgea pe mal.
O noapte şi o zi a durat drumul până la Adrianopol unde ni s-a dat ceva mâncare şi de acolo nu ne-am mai oprit până la Istanbul. Am  fost închişi într-un local de şcoală transformat în lagăr, o şcoală cu internat, armenească – avea şi o biserică în curte iar clădirile erau mari, cu etaj şi, după cum mi-am dat eu părerea, servise pentru băieţi şi fete. Acum încăperile erau goale iar noi dormeam pe duşumele fără nici un aşternut. Numai când ne-a vizitat o delegaţie a Crucii Roşii din Spania, ţară neutră, atunci s-au adus din oraş covoare de tot felul şi preşuri, probabil luate de rechiziţie, care au fost aşternute pe jos, dar luate imediat după ce a trecut delegaţia. Noi nu dormisem nici o noapte pe ele. Acest lagăr se afla în mahalaua Psamatia din Istanbul şi locuită de mulţi armeni, aşa cum dedusesem după localul şcolii şi al bisericii.
În fiecare zi ne duceau la lucru în gara San Stefano, gară de cale ferată şi port la mare; acolo lucram la descărcat materiale din trenuri pe care le duceam tot pe vagoane mai mici în port unde le încărcam pe şlepuri pe care erau trecute în Asia. Aflasem că nemţii construiesc o cale ferată spre Bagdad unde se construiau şi tuneluri.
Erau pe acolo prizonieri ruşi şi chiar englezi, foşti marinari pe vasele care au încercat forţarea strâmtorii Dardanele. Între aceştia am văzut un indian înalt, cu turban, de care ne speriam noaptea fiindcă el umbla gol, numai cu nişte chiloţi. Curând prizonierii străini au fost mutaţi în alt local; ei erau mai bine trataţi, aveau conserve şi biscuiţi din care au împărţit soldaţilor noştri care i-au ajutat să se mute.
Munca noastră nu era de loc grea, era chiar folositoare şi distractivă;  plecam dimineţa pe la 8 şi ne înapoiam dupămasa pe la 330 – 4, drumul îl făceam cu tren de persoane curat, tren special pentru noi; nu mergeau şi civili. Pe gradaţi nu-i obligau să muncească şi mă aveam bine cu ceauşul care comanda santinelele care ne escortau. El singur zicea „iavaş – iavaş” adică încet – încet; mâncare puţină şi treabă puţină. Drumul cu trenul era chiar o distracţie.
În acest timp piciorul meu călcat de căruţă pe front rămăsese tot umflat şi locul vânăt avea tendinţa să colecteze puroi, lucru care m-a înfricoşat şi am cerut să mă vadă un doctor care a ordonat internarea în spital. Spitalul era în afara zidurilor care înconjurau oraşul aşa că am ieşit pe o poartă de cetate – Poarta Haidar Paşa; cred că şi spitalul poartă acelaşi nume.
Zidul gros, pe care s-ar fi putut merge cu căruţa, iar poarta boltită deasupra era destul de veche şi blindată cu făşii de fier. În afara zidurilor era un şanţ lat de cam 10 – 12 metri în care, probabil, în timpul asediilor îl umpleau cu apă pentru a ţine la distanţă pe asediatori. Acum era cultivat cu zarzavat; deşi iarnă, avea spanac verde şi praz.
Am trecut pe lângă un cimitir turcesc şi m-a surprins faptul că pomii de pe margine şi din interiorul lui erau ciopliţi până la înălţimea la care poate ajunge omul; santinela care mă conducea mi-a explicat că locuitorii din lipsă de lemne de foc ciopleau din pomii verzi, încă in picioare, aşa mare era sărăcia.    
În spital, fără să fac baie – pentru care m-aş fi bucurat – mi-au luat hainele şi mi-au dat rufărie din pânză grosolană dar curată şi m-au aşezat într-un pat având ca învelitoare o pătură. Când a venit doctorul şi mi-a văzut rana, a scris pe foaia de la capul patului ceva în limba turcă, probabil diagnosticul şi a trecut mai departe. Un sanitar care a venit şi a citit a încercat să-mi explice ce era scris, eu nu-l înţelegeam şi atunci el, prin semne, mi-a arătat mişcarea pe care o fac cei care mulg laptele; deci eram pus cu hrana în lapte. Pentru beteşugul meu puteam să mănânc orice şi aş fi fost bucuros de o mâncare mai substanţială.
Tratamentul a început a doua zi când a venit iarăşi doctorul care era urmat de un sanitar care ducea un cărucior pe care era aşezată o mulţime de sticluţe şi borcănele cu medicamente. Mie mi-a pus pe rană o alifie galbenă care semăna cu precipitatul de mercur, fără pansament cu feşe, fiind nevoit să stau cu piciorul dezvelit ca să nu se şteargă medicamentul. Peste vreo trei zile, scârbit şi de faptul că beţişorul cu care mă ungea pe mine la rană era acelaşi cu care ungea şi rănile altor bolnavi, mulţi cu bube pe cap, chelboşi, cu boli care sunt frecvente în orient, m-am decis să simulez vindecarea şi am reuşit prezentând doctorului piciorul sănătos; astfel că am căpătat ieşirea din spital şi, reîntors în lagăr la St. Stefano am strâns de la camarazii care mai păstrau pansamentele cu care eram echipaţi pentru a le avea în caz de rănire, acestea fiind sterilizate, m-am tratat singur până ce rana s-a închis. Vânătaia a durat încă multă vreme şi am venit chiar acasă cu ea.
Timpul petrecut în captivitate a durat opt luni, de la 28 iulie 1917 la aprilie 1918 când o mare parte din prizonierii aflaţi în Turcia au fost repatriaţi cu excepţia celor trimişi în Asia. Eu am avut un mare noroc scăpând de a fi trimis acolo cu toate că fusesem ales pentru acest lucru. A fost un ordin ca din lagărul nostru să se trimită 200 de oameni la muncă în Asia unde nemţii construiau o cale ferată spre Bagdad; şi eu între ei. În aşteptarea santinelelor care urma să ne ia să trecem marea, nu mai eram duşi la muncă la St. Stefano. După cateva zile de aşteptare comandantul lagărului, văzând că se întârzie plecarea, a dat ordin să fim duşi din nou la lucru. S-a întâmplat însă ca tocmai în ziua când eram la lucru să vină garda care urma să ne ia şi, pentru că nu putea aştepta, s-au făcut alte tablouri cu oamenii aflaţi atunci în lagăr şi aceştia au fost trimişi în Asia, scăpând noi – cei care fusesem odată aleşi. Astfel am scăpat de Asia unde cei ajunşi acolo au fost puşi la munci mult mai grele, au săpat şi tuneluri şi au întârziat şi cu repatrierea.
După întâmplarea descrisă, în lagăr au rămas mai puţini prizonieri astfel că nu mai era posibilă schimbarea când a unora când a celorlalţi la lucru şi s-a hotărât să fim, toţi cei rămaşi, mutaţi la St. Stefano ca să nu mai facem zilnic drumul până acolo. Astfel că în ultimile luni am stat mereu la St. Stefano. Această localitate, după nume, cunoscută din cărţile de istorie fiindcă acolo s-a încheiat o pace din istoria războaielor cu turcii, este un orăşel pe malul mării Marmara format mai mult din vile frumuşele, multe cu etaj. Acolo este şi prima gară mai aproape de Istanbul de care te apropii trecând prin gările Edy-Kule, Macry, Kioi şi Psamatea care este chiar o mahala a Istanbulului.
La repatriere am plecat pe jos până în gara Edy-Kule unde am dormit o noapte... până ce a sosit în port un fel de barcaz...
Edy-Kule nu este numai o gară căci acolo este închisoarea unde a stat închis fostul domn român Constantin Brâncoveanu. Ne-a fost scris şi nouă, foşti prizonieri, să intrăm acolo
Nu pot să trec uitat faptul că mie închisoarea Edy-Kule nu mi-a făcut impresia unei închisori ci, mai mult a unei mânăstiri care avea chilii pe interiorul zidurilor într-o parte cu etaj şi, în mijlocul zidurilor cu o clădire ce semăna a biserică – geamie.
Abia târziu mi-am dat seama că după nume este fosta închisoare a lui Brâncoveanu şi că la malul apei unde ne-am suit noi pe barcaz el a fost executat împreună cu familia lui.
Când am trecut prin gara Edy-Kule spre port unde ne aştepta un vaporaş, abia atunci am aflat că dormisem în închisoarea celor şapte turnuri, Edy-Kule.
Vaporul care ne-a adus la Istanbul era un fel de „bac” special amenajat pentru transportul animalelor, era prevăzut cu stănoage şi grătare pentru fân şi pe podele erau încă nemăturate cărţile de vizită ale animalelor transportate.
Ajunşi la Istanbul, ne aştepta un mare vapor de pasageri al cărui nume nu l-am aflat; ştiu numai că era făcut în Italia după cum am citit pe o placă de bronz aflată în interiorul unei săli de pe vapor unde am fost conduşi câţiva dintre noi ca să copiem tablourile cu cei care veneam în ţară. Sala era un fel de restaurant sau cafenea după cum am văzut că era mobilată. Noi eram îmbarcaţi în hambarele (magazii) din pântecul vaporului de unde puteam însă ieşi pe puntea vaporului în timpul când nu se făceau manevre de plecare sau acostare.
La plecarea din Istanbul, Crucea Roşie Internaţională ne-a înmânat câte două lire turceşti (echivalau cu 40 lei româneşti) – cheltuieli de repatriere. ... ştiu  că toţi banii au rămas tot acolo, cheltuindu-i pe alimente: halva, măsline şi pâine pe care turcii ni le vindeau de pe bărcile care înconjuraseră vasul de pe care noi trimeteam sacul de merinde cu bani, legat cu sfori şi strigam ce să ne pună în sac, turcii erau cinstiţi că nu ne luau banii fără să ne dea ceva în schimb. Am spus că vaporul era mare şi cred că partea de deasupra apei era cam 4 metri, fiind aproape gol.
Deci, plecaţi din Istanbul am ieşit prin strâmtoarea Bosforului atât de lăudată ca frumuseţe, cu maluri pline de vile şi grădini cu portocali – să fie la ei acolo că eu ştiu că nu o să le mai văd nici în plimbare, dacă ar fi să mă mai duc.
... ieşind în Marea Neagră am mers în portul Zonguldak unde probabil sunt mine de cărbuni cu care vaporul trebuia alimentat. Timp de 24 de ore s-au turnat în magaziile vasului cărbunii care veneau cu trenul, vagoane mici de 5000 kg, puşi în lăzi de 2500 kg care erau ridicate cu macarale care le aduceau deasupra vasului şi, printr-un dispozitiv care se deschidea în fundul lor, cărbunii erau vărsaţi în vapor. Afară de cei aduşi cu vagoane se mai cărau şi cu coşuri de către hamali turci care aveau pe spate un fel de samar şi, când ajungeau pe un pod de scânduri, deşertau coşurile pe nişte ferestre din peretele vasului. Am aflat că acest combustibil era necesar pentru şase luni de mers al vaporului.
La urmă au venit nişte şlepuri cu apă dulce necesară maşinilor şi de băut.
Odată încărcat, vasul a intrat în apă destul de mult, nu mai era aşa înalt.
Acolo am putut debarca, câţiva dinte noi şi am vizitat portul unde am mâncat la un restaurant mâncare de cartofi cu carne de oaie, restauratorul  ştia româneşte, ne-a spus că a stat mult timp la Constanţa; era grec de origine.
Terminând aprovizionarea, am plecat ziua cam pe seară şi după o noapte de drum am ajuns la Constanţa tot către seară.
Drumul a durat cam 48 ore şi am avut noroc de timp frumos, mai cu seamă noaptea – nu ne mai înduram să intrăm în magaziile noastre admirând cerul şi mersul vaporului, ştiind că ne întoarcem în ţară.
Am văzut de aproape aparatul care marchează viteza de plutire, este un fel de ceasornic mare care are în spate un fel de cheie de care atârnă în apă o frânghie care în mersul ei prin apă se răsuceşte şi pe cadran apar indicate semnele vitezei.
Este greu să descriu bucuria ce simţeam că mă apropii de ţară şi prin urmare de familie şi, odată debarcaţi eram în stare să sărutăm pământul aşa cum este scris în poezia în care Dan rănitul cere voie lui Ghirai: „O, Ghirai, dă-mi voie să mai sărut odată pământul ţării mele!”
În Constanţa nu am rămas având imediat tren cu care am venit până la Cernavodă unde am stat câteva zile într-o aşazisă carantină. Acolo ni s-a dat un fel de legitimaţie pe care s-a scris numele fiecăruia şi un număr de ordine, aceste bileţele erau scrise pe foste etichete de la saci de ciment tăiate şi ele în două. Păstrez şi acum acest semn al întoarcerii mele din captivitate, la fel ca şi pe acela pe care l-am avut la Istanbul în limba turcă.
De la Cernavodă am venit tot cu trenul la Ploieşti unde am stat cam 10 – 12 zile în cazarma fostului Regiment 9 Vânători. Unul dintre camarazii mei care  avea familia în Ploieşti a putut anunţa părinţii care i-au trimis ceva alimente; el se numea Timcu Efraim. Tatăl lui avea un magazin de instrumente muzicale şi locuise mai înainte la Viena. Îmi amintesc că în pachetul ce-i trimisese fiului său a pus şi o sticluţă cu colonie. Camaradul însă susţinea că este ţuică şi că este un obicei al tatălui său să întrebuinţeze sticle parfumate. Nu  l-am crezut şi am rămas tot convins că-i colonia însă şi el şi eu am băut-o ca unii care nu mai gustaseră ţuică de multă vreme şi învăţasem şi de la ruşi care strecurau şi tinctură de iod prin pâine ca să obţină spirt pentru băut.
Oarecum refăcuţi am fost eliberaţi şi trimişi la locurile noastre, cei mai din apropiere (cei din Prahova şi Buzău) pe jos şi cei care locuiau mai departe cu trenul.
Eu împreună cu doi camarazi de fel din comuna Fântânele puteam să ajungem chiar în aceiaşi zi acasă dacă unul dintre camarazi nu ar fi fost desculţ (îşi vânduse bocancii) şi i se făcuseră băşici pe tălpi. Ca sa nu-l lăsăm singur am rămas în comuna Loloiasca unde am dormit câteva ore într-un porumbar aproape de şosea fără să cerem voie proprietarului care, probabil, nu era acasă sau era obişnuit cu astfel de musafiri în cantonament.
O coincidenţă nebănuită a fost întâlnirea cu cumnatul meu Costică Alexandrescu care sosise şi el acasă venind din Moldova chiar în seara zilei care a precedat sosirea mea. Şi un lucru şi mai curios era faptul că aş  fi putut să sosesc şi eu odată cu el dacă, la dorinţa mea de a continua mersul noaptea nu s-ar fi opus camarazii din cauză că cel mai tânăr dintre ei, nepotul celuilalt, nu ar fi putut ţine la drum; făcuse băşici pe tălpi fiindcă rămăsese desculţ vânzându-şi bocancii ca să cumpere tutun. Am avut şi de data aceasta ocazia să constat cât de păgubitor este năravul fumatului fiindcă văzusem şi în timpul stat la Istanbul că unii vindeau bucăţica lor de pâine care era destul de mică şi cumpărau tutun pe banii primiţi sau o dădeau direct pe tutun.
Acest lucru s-a întâmplat în aprilie 1918, înainte de Paşti.
Nu mai este nevoie să povestesc bucuria mea şi a mamei şi sorei mele că ne-am văzut în sfârşit după o despărţire de doi ani şi, mai cu seamă, că fusesem singurii din familie plecaţi la război şi revenirea noastră aproape în acelaşi timp acasă.
Ţara era mică sub ocupaţie nemţească şi noi, foştii prizonieri, eram obligaţi să ne prezentăm săptămânal într-un loc unde se făcea apelul nostru; nu eram însă stingheriţi de la treburile noastre. În afară de timpul pe care-l pierdeam acolo ne puteam, fiecare, ocupa de treburile noastre.
Prăvălia ce o avusesem împreună cu unchiul nostru Tase Dumitrescu fusese devastată însă tot am mai găsit mărfuri care nu prezentaseră importanţă pentru cei care jefuiau. Am putut, deci, să începem din nou să ne ocupăm de comerţ, deşi cu mari greutăţi. Nu aveam posibilitatea de a ne aproviziona. Abia după un timp am căpătat un „ausvais” care-mi dădea dreptul să călătoresc cu trenul şi am început a merge la Bucureşti de unde ne puteam aproviziona cu unele mărfuri care se mai găseau cu greu şi acolo. Se căuta mult tămâie, lumânări şi untdelemn pe care le cereau cei ce avuseseră nenorocul să piardă pe cei plecaţi la război.
Cum am început din nou comerţul voi povesti în alt capitol.

Ileana-Cătălina David povesteşte despre tata-mare Ionel :

          Tata mare Ionel este unul din cei mai blânzi oameni pe care i-am cunoscut. Ca şi el, la fel de blânzi au fost mama (Tanţi) şi Nelu.
          Din ştiinţa mea, de reţinut în primul rând este participarea sa la cel de-al doilea război balcanic(1913) în Regimentului 32 Mircea şi la primul război mondial în Regimentul 7 Prahova infanterie. În luptele de la Mărăşeşti a căzut prizonier la turci. A păstrat uniforma specială a Regimentului 32 Mircea - tunica albă,cu croiala specifică de cămaşă care aminteşte celebra luptă de la Cireşoaia unde soldaţii români au luptat în camaşă, caci au fost surprinşi în timp ce se îmbăiau.
          Într-o scrisoare adresată nepoţilor lui Titi şi Vasilică Creţu, pe 15.01.1966, Ionel scria:
          "..... Eu nu mă consider încă bătrân la 80 ani impliniţi pe ziua de 6 luna aceasta şi nici că m-ar durea picioarele care m-au purtat acum vre-o 50 ani până la Botoşani, pe jos, unde am dormit o iarnă destul de aspră în camere neîncălzite. Eu am şi uitat că am dormit în tranşee şi pe urmă le-am plimbat şi pe la "Istanbul". Şi dacă nu mă favoriza norocul trebuia să le mai duc şi în Asia unde au fost duşi mulţi camarazi de ai mei.
          Ca şi-n alţi ani cu ocazia sărbătorilor îmi amintesc de iarna în Moldova, unde iarăşi au pierit mulţi dintre camarazi.
          Sunt evenimente şi întâmplări pe care nu le pot uita cei care le-au trăit.
          Să nu mai vorbim însă de trecut, lucruri de care am putea vorbi numai îndelete la gura sobei dacă am avea acest prilej. ... "
          Dar picioarele îl dureau. Şi capul. Mi-l aduc aminte stând la masa din sufragerie, cu capul în mâini, la mai întuneric, aşteptând să-i treaca migrena. Mama - Tanţi - a suferit de migrene ca şi el. Şi Nelu.
          A fost un tată bun şi un bunic grozav !
          Îi plăcea să-şi plimbe nepoţii mici ţinându-i cu spatele la el pe un braţ ca pe scăunel şi sprijinindu-i din faţă cu mâna cealaltă.
          Era şi glumeţ - ne povestea diverse întâmplări hazoase cu care mama mare nu era întotdeauna de acord. Cu altele, da. De exemplu numele porcului pe care l-au crescut într-un an: Malencov - preşedintele de atunci al URSS. Am mâncat şi noi din acest Malencov.
          Ne-a învăţat să facem şarade. Le jucam în timpul mesei sau oricând altă dată. Iată una (făcută de tata mare): Prima parte - animal; partea a doua băutură. În total: o localitate. Şi ne-am muncit, şi ne-am muncit şi până la urmă eu, sau Mariana? am spus Calvin. Mare necaz pe Lizi şi Tuţi, căci la Calvin era bunicul lor patern! Şi ele nu au ghicit.
          Tot tata mare ne-a învăţat să jucam poker. Veri la rândul l-am jucat pe boabe de fasole sau porumb pierzând la masa de joc(măsuţa de piatră de sub tei) "averi colosale" sau câstigandu-le. Sigur că mama mare nu a aprobat cu toată gura o asemenea iniţiativă.
          Cartonaşele lui pregatite pentru cărţi de vizită şi nefolosite au fost folosite de noi pentru a ne desena cărţile de joc şi "amintirile". Eu am folosit din aceste cartonaşe pentru "invenţia" mea numită "domino chimic" şi pe care am experimentat-o cu copiii din Şcoala Generală Nr. 94 din Bucureşti.
          Şi, să se ştie, a fost un negustor cinstit şi respectat în comunitatea sa.
          P.S. "Noi", cei care ne jucam înseamnă Mariana, Ileana, Rel, Lizi şi Tuţi.
Al doilea rând al nepoţilor - Cristina, Bebe (Şerban), Ina şi Adi au alte poveşti minunate.



Dafa Gheorghiu EcaterinaDafa Gheorghiu   Ecaterina Dafa Gheorghiu, nascuta Popovici a fost o femeie micuta de statura, buna si blanda ca si mama ei - Pauna.
Dupa moartea sotului sau Ecaterina s-a retras in casa lui Dinu, la Bucuresti ,unde s-a si sfarsit din viata.
Dragulinescu Dumitru Dragulinescu Dragulinescu Elena Dragulinescu Ioachimescu Nicolae Ioachimescu Ioachimescu Maria Ioachimescu Simionescu Dumitra Ranetti Elena Ioachimescu Stefan Ioachimescu 80 80 Simionescu Gheorghe Simionescu Simionescu Ionel Simionescu Gheorghe Simionescu Puica Simionescu Ranetti Vasile Ranetti Ranetti George 52 52 "Scrrtor umorist. A colaborat la diferite ziare si reviste umoristice, a fondat (impreuna cu N.D. Tzaranu) revista Furnica (1904). Primul sau volum este "De inima albastra" - 1899 - poezii care persifleaza pe G. D. Pallade. Apoi - "Strofe si apostrofe" (1900), "Ahturi si ofuri" (1901), o colectie de fabule (1907) si doua comedii: "Romeo si Julieta la Mizil"si "Saracu Dumitrescu". Pentru multe din publicatiile lui se servea de pseudonime: Cyrano s. a. In timpul razboiului a scris poezii patriotice, in care strabate si arta lui speciala".
Candrea si Adamescu, Dictionarul encicopedic ilustrat, Cartea Romaneasca, 1931
***
     „Mai nimeni n-ar îndrăzni azi să confere lui G. Ranetti calitatea de literat. Cu toate acestea cronicile lui umoristice erau primite la Viaţa Românească, ce se speria totuşi, în numele abonaţilor săi prin G. Kernbach, de tabloul aşa de crud copiat de pe „natură” din Romeo şi Julieta la Mizil. Cu suficientă cultură după ureche, admirator – zicea – al lui Joséphin Soulary, el continua pe Caragiale, Bacalbaşa şi Teleor ca „moftangii“cu o mare bună dispoziţie. Reedită din 1899 Moş Teacă, jurnalul ţivil şi cazon al lui Anton Bacalbaşa, apoi scoase Zeflemeaua (1901 – 1904) şi în fine cunoscuta Furnica (din 1904), împreună cu Nae D. Ţăranu (m. 17 dec. 1933), fiul lui Costache Dumitrescu Ţăranu, mare proprietar. Natural, nu se poate pretinde jurnalisticei lui să rămână, dar trebuie să recunoaştem că era ţinută la un nivel care nu s-a mai atins. Misticismele lui voioase presupuneau un public de o certă fineţă. Traducând vorbă cu vorbă idiotismele, G. Ranrtti compunea poezii franceze în genul acesta:
               J’aimais ton visge si charmant
               Ta voix si pure, si douce, si belle
               Tu m’as mangé roti enfant
               En me tirant sur la ficelle ! …

               Je sais, maintenant, combien
               D’argent te paie la peau, infame ! ….

               Va-t-en, et que tu ne me vois
               Que quand tu verrais ton chingon;
               Tu ne me fais ni chaud ni froid,
               Va-t-en . . . Dommage en champignons !

     Sau cu un aer de pince-sans-rire scria reportaje de la Constantinopol:
„ . . . Domnul prefect şi încă o duzină de subalterni ai d-sale se uitară urât rând pe rând la noi, bolborosiră nu ştiu ce către d. Adam, din care nu înţelesesărăm decât: dandana, bucluc matrapazlâc, şi apoi cu un foarte politicos < sictir > ne invită să plecăm.
Cuvântul  < sictir > la Constantinopol nu are accepţiunea vulgară ce i se atribuie la noi. E introdus chiar în limbajul oficial şi, zice-se, în gările turceşti auzi zilnic acest dialog:
–    Marafet azâr ?
–    Azâr.
–    Sictir !“
     Domnişiara Miau, roman „ pisicologic“, conţine anume fantezie:

               Dar iat-o îndată
               Ca al mării val –
               Tigru de Bengal –
               Zburând peste mine
               Ca o rândunea
               Spre-a zdrobi-n ruine
               Trei ceşti de cafea.

     S-a bucurat de succes parodia Romeo şi Julieta la Mizil, cu situaţii schakepeariene traduse în condiţiile urbei Mizil, cu disensiuni între conservatori şi liberali definite de Conu Nea Naie:

               Reprezentăm partiuri ce se combat sans cesse,
               Eu sunt pentru tradiţii, et vous pentru progres.

In ciuda numelui sau cu aspect grecesc, G. Ranetti era roman din Mizil, de origine taraneasca spunea el modest, in vreme ce generalul Nasturel il credea coborator din paharnicul Hranite si jupaneasa Safta, facatori de danii la manastirea domneasca Ramnicu de Jos. Un act de la 1819 harazea fratilor Stavar si Ranete, fii ai unui Dimitrie Capitanu, privilegii fiscale de boiernasi mazili. Bunicul lui G. Ranetti era negustor la Fefelei(nota Ileanei:Fefelei este un cartier al Mizilului). Tatal, Vasile, casatorit cu Lina Ioachimescu, avocat la Mizil.
G. Ranetti (n. 19 oct. 1875 - m. 2 mai 1928) , traind intr-o lunga casnicie nelegitima cu Cleopatra-Cleo Iamandi (m.1932) a urmat scoala primara in urbea natala, liceul la Ploiesti si a frecventat putin Facultatea de drept. Prin 1896/1897  era functionar la Posta. A scris la "Lupta" lui G. Panu, la "Epoca"
O euforie continua stapaneste viata acestui spirit jovial. De la Constanta, la 1 august 1909 trimite la beraria Gambrinus un mesaj lui Ulpiu Hodo: "Tze mai fatzi? Ego sinto bine. Guvidele ke kefali de la Chrisicos sinto asemenea. Kalimera. Korikopolo."
In 1917 la Iasi, in refugiu, capata in calitate de redactor al ziarului "Romania" voia de a cumpara zilnic, de la orice debit de bauturi spirtoase, doui litri de vin."
G. Calinescu, Istoria literaturii romane, Ed. II, Editura Minerva, Bucuresti, 1985

***
"A fost decorat cu Ordinul Steaua Romaniei in grad de cavaler, medalia Bene Merenti si medalia franceza Palmele Academice in grad de ofiter" - din ferparul publicat in ziar la moartea lui si pastrat (decupajul) de Ina Voinescu.
* * *
Din C Cosco, Cand era bunica fata, Editura Universul, 1942
CÂŢIVA SCRIITORI ŞI MARI UMORIŞTI, pag. 305:

George Ranetti
    
Într-o Românie cu griji mai puţine, cu ritm lent pentru înaltele preocupări, cu foarte dese pauze de isihie.  Era o Românie când, de pildă, o campanie electorală se chema „eveniment“, iar alegerea unui candidat în opoziţie era o răsunătoare victorie.
    În această Românie idilică a trăit o parte din viaţă şi George Ranetti.

*

    Vremurile tihnite de atunci dedeau dispoziţie largă pentru scisul hazlui şi George Ranetti în atmosfera aceea prielnică a risipit cu amândouă mâinile, în cotidiane, în reviste, în volume şi în teatru o inepuizabilă sursă de glumă. Ca manieră a scrisului a fost printre cei mai distinşi discipoli ai lui Tony Bacalbaşa. Scăpărător de inteligent, avea la îndemână şi gluma care înveseleşte şi satira care îndreaptă, dar şi răneşte. A scris pagini de umor serios şi lucrări de comic grotesc. Foarte sprinten şi vioi ca om, era plin de vervă şi la grai şi la scris. Ca ziarist, George Ranetti avea totdeauna un fel al lui de a vedea în chestiunile la ordinea zilei şi-şi exprima această notă personală aşa de plăcut că, chiar dacă ţi se părea câteodată paradoxal, nu puteai să nu fii de acord cu el.
    Avea ca toţi gazetarii din generaţia lui prestigiul cuvântului tipărit şi din pricina aceasta, ca şi pe vremea lui Tony, tinerii în meseria scisului puneau multă grijă spre a aşterne o frază.
    ― „Vezi să nu te ia în primire Ranetti!“ era ca un auto-control pentru cei cari se temeau de ridicol.
    Temere care, pe ici pe colo, a putut stârni rancune mărunte şi a cercat uneori, ― cum se întâmplă obicinuit cu umoriştii cari sunt în stare să sacrifice o prietenie pentru o glumă ― să afirme că Ranetti era rău.
    Dar fondul prim sufletesc al lui Ranetti nu a fost de om hain. Eu nu m’am găsit prea în preajma lui. Poate fiindcă el era un om vesel totdeauna iar eu un posomorât. Am scris însă la „Zeflemeaua“ lui, la „ Furnica“ şi la „Greerul“ din Iaşii pribegiei. Din scrisul lui mi s’a părut că e chiar un sentimental.
Era un amant al florilor. Cum oare putea să fie rău un om care adora florile ? Iubea florile cu o pasiune arzătoare şi se revolta împotriva celor cari, de pildă, insultau cu neîngrijire un parc public.
Adora ghioceii ce apar sfioşi de sub zăpadă, se extazia în faţa unei garoafe parfumate, diviniza trandafirii ― toată suita dumnezeiască de îmbălsămare a primăverii de eternă frumuseţe şi de renăscător imbold la viaţă.
    Poate de aceea Ranetti a avut o îndreptăţire ― postumă ― pe care nu i-a   acordat-o nici oficialitatea, nici cei cari i-au admirat scrisul : George Ranetti a murit în luna florilor, în luna Mai.

*

    Marion avea un cal de bătae : soacrele. Ghiţă Ranetti îşi exercita deseori gluma pe don Paladu, pe Kalinderu, Smara sau Iancu Brezeanu.
    Glumea adesea numai ca să glumească. Câte odată gluma poate că era piperată. Dar nici odată n’a avut Ranetti intenţia de a răni sau de a compromite. La moartea lui George Palade, fost ministru de domenii şi finanţe, Ranetti a scris cel mai cald articol de explicare a glumei lui pe seama lui Palade, a cărui activitate, ca om politic, o aprecia.
    E meserie grea scrisul umoristic. O spunea şi Ranetti în prefaţa volumului „De inimă albastră“. „Don Paladu, zicea el, reprezintă zile de tortură sufletească, nopţi de nedormire, atâtea şi atâtea ore de sbucium în căutarea unei noi blestemăţii ! Este muncă sufletească, muncă creatoare ― ceva din inima noastră“.
    Totuşi Ranetti îşi împărţea prodig umorul. Scăpăra în tot momentul. Prietenii lui la un păhărel (sau mai multe) de vin, îi făceau totdeauna gardă la „Cooperativa“ din piaţa Teatrului, la „Mercur“ sau la Radu lui Covaci. În anii războiului la Iaşi, Ranetti era ca o înviorare cu scrisul lui patriotic la „România“ şi ca o fericită smulgere din greutatea vremii cu umorul lui din „Greerul“. Risipea de asemenea desnădejdea multora cu verva lui la „Pavilionul“ din mahalaua Păcurari, sau la „Mucenicii“, unde frate-său (Picollo) făcea pe negustorul pentru ca refugiaţii să găsească uneori, pe lângă o fasole sau o mâncare de cartofi, şi câte un pic de Cotnar…. Se oprea aici şi Delavrancea, şi Corneliu Moldovanu, şi Sadoveanu, şi C. Gongopol , P. Locusteanu, toată redacţia „României“. Aici am făcut cu Ranetti un schimb de gentileţe : el mi-a dat mie o franzelă de care nu mâncasem dela Bucureşti şi eu i-am oferit, împreună cu nişte versuri, o cravată. În versuri, pe cât mi-aduc aminte, afişam speranţa că va fi superioară cravata, madrigalului. M’am convins de contrariu în curând, fiindcă versurile au apărut în „Greerul“.

*

    ….Şi după atâţia ani dela trecerea-i în lumea drepţilor ― nu ştim dacă amintirea lui Ranetti printre cei pe cari i-a desfătat mai este tot atât de vie. Să fie aşa de mulţi acei cari nu-l iartă nici acum, fiindcă i-a pişcat ? În tot cazul o mângâere se iveşte clar : şi cei cari au scis cum a scris el au fost puţini.
    Pe temeiul acesta am cercat să rememorez o personalitate care în umoristica românească a însemnat o valoare iar ca ziarist un condei de multă stimă, de multă corectitudine şi de deosebită mândrie. Da, de mândrie, fiindcă George Ranetti, nevrând să se folosească de protecţia mai-mărimilor politice cari îl onorau cu aprecierea lor, n’a fost nici măcar deputat. Deputat, cum se obicinuia, cu afaceri.
    Şi de aceea poate, deşi Prinţ (Prinţul Ghiţă) ori Conte (Contele de Techirghiol) George Ranetti a murit ca un Kiriac Napadarjan.
Mai ales n’a pas d’argent !

Ranetti Atanase (Tase) 69 69 G. Calinescu, Istoria literaturii românede la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucuresti, 1986:
    „Fratele … mai mic ... reporter prin 1899 la Epoca fu numit la 8 febr. 1913 şef al biroului presei de pe lângă direcţia Poliţiei şi Siguranţei generale din Ministerul de Interne. A fost şi acesta o figură familiară de jurnalist …”
Rusenescu Atena Ranetti Smaranda Ranetti Rusenescu Vasile Rusenescu Ioachimescu Ecaterina (Titi) Ioachimescu Cretu 88 88 Titi a fost foarte talentată la desen. A făcut desene în creion, peniţă şi acuarelă.
În desene - copiii şi soţul ei, dar şi natură moartă     ( de exemplu: un plic cu adresele expeditorului şi destinatarului, timbru şi ştampilele poştei. Atât de exact încât Ina - copil fiind - a încercat îndelung să ia plicul de pe foaia de hartie pe care era numai desenat). A compus si fumoase poezii. Una din poeziile ei a fost publicata.
Ioachimescu Elena(Ona) Ioachimescu Sona 91 91 Ioachimescu Elisabeta Ioachimescu 16 16 Ioachimescu Iancu Ioachimescu 67 67 Glumeţ şi vesel. Odată, la Mizil, în vizită la Ionel şi Victoria Popovici, a venit din grădina de zarzavat cu un "buchet" de ridichi la butonieră. A rămas văduv în timpul războiului şi nu s-a recăsătorit. După venirea comuniştilor nu a avut de suferit din partea autorităţilor, dar a devenit foarte trist şi retras.
A publicat la Dimineaţa şi Universul.
Cărţi publicate: Ţărani şi târgoveţi, Prispa vraciului şi o carte pentru copii - Pasărea de foc.
Mitta Margareta Ioachimescu Mitta 77 77 Margareta Mitta, născută Ioachimescu, a fost foarte frumoasă şi talentată. Lucra mici statuete şi scria foarte frumos. Ina Voinescu păstrează aceste statuete şi un caiet cu povestiri privind oamenii şi locurile vizitate împreună cu soţul ei în călătoriile de serviciu ale acestuia.
Frumuseţea ei a fost remarcata de regele Carol al II-lea care, după obiceiul lui (deloc frumos), a invitat-o în cupeul său. Margareta i-a spus: "Nu pot, sunt cu soţul meu." Carol al II-lea nu s-a supărat.
La bătrâneţe nu-i placea să fie privită, mai ales pe patul de moarte.
Ioachimescu Nicolae (Nicu) Ioachimescu 95 95 Nicolae Ioachimescu a fost pasionat de drumeţii pe munte. La vârstă foarte înaintată - peste 90 de ani - încă urca munţii pe trasee grele. Ioachimescu Ilie Ioachimescu 86 86 Ioachimescu Rahila Sedlitzchi Ioachimescu Constantinescu Maria (Mili) Ioachimescu Constantinescu 60 60 Hiloti Atena Ioachimescu Hiloti 67 67 Ioachimescu Alexandrina (Dida) Ioachimescu 67 67 Iepureanu Ana (Anisoara(Coca)) Ioachimescu Iepureanu 79 79 Ioachimescu Rora Ioachimescu (Bucur) 73 73 Constantinescu Ilie Constantinescu 61 61 Constantinescu Alexandru (Nake, Relu) Constantinescu 83 83 Ogrezeanu Dorotea (Dorry) Brandusoiu Mirela Constantinescu Doina Florentina Constantinescu (Dinu) Constantinescu Andrei Constantinescu Constantinescu Dana Constantinescu Alexandrescu Alexandrescu Maxim Andrei Alexandrescu Maria Ogrezeanu Stefan Ogrezeanu Irina Ligia Alina Brandusoiu Radu Brandusoiu Brandusoiu Miruna Brandusoiu Toba Brandusoiu Tudor Hiloti Alecu Hiloti 84 84 Rahila (Filicel) Hiloti Manole Iepureanu Ionel Iepureanu 67 67 Iepureanu Ion (Ionelas) Iepureanu Iepureanu Viorica Iepureanu Iepureanu Ioana Bucur Constantin (Titi) Bucur Bucur Alexandru (Dadu) Bucur 54 54 Ioachimescu Elisabeta Ioachimescu Ioachimescu Radu Ioachimescu Ca si tatăl său Dudu este pasionat de drumeţii pe munte. Ligia Ioachimescu Vali Ioachimescu Ioachimescu Alina Mitta Stefan Mitta 55 55 Ioachimescu Zoe Ioachimescu Sona Cezar Sona 48 48 Cretu Vasile (Vasilica) Cretu 77 77 Cretu Radu (Dedi) Corneliu Cretu Cretu Irina (Ina) Aurora Cretu (Voinescu) 84 84 Cretu Ligia Cretu 77 77 Demetra(Dema) Cretu Cretu Andreea Cretu Voinescu Dan Voinescu Alexandrescu Constantin (Costica) Alexandrescu 92 92 Nenea nasu - Costica Alexandrescu - a ramas in amintirea mea(Ileana Costantinescu David), plina de admiratie, ca un domn perfect. In copilarie, ne duceam cu mama mare si tata mare in vizita de dupa amiaza la mama nasa si nenea nasu'. Acolo se servea o cafeluta - cei maturi - si o dulceata - toata lumea. Apoi, noi copiii ne duceam la joaca prin curte. Dar ceea ce ma impresiona de fiecare data era faptul ca nenea nasu' nu se aseza pana cand nu ne asezam si noi fetele - nepoatele dumnealui. Iar cand ne ridicam ca sa plecam la joaca, dumnealui se ridica iar de pe scaun, ca si cum am fi fost niste doamne, dar noi nu eram decat niste copilitze de 10 - 12 ani.
A fost un om micut de statura, dar viguros si sanatos pana la sfarsitul vietii. A murit la 92 de ani in accident de circulatie: un bezmetic de motociclist s-a urcat pe trotuar in viteza si l-a lovit mortal. Nenea nasu' era in drum spre Posta unde se ducea sa ridice o scrisoare venita din America de la fiica sa Titi.
Alexandrescu Ecaterina Stanescu 81 81 Alexandrescu Atanase (Tasel) Alexandrescu Stanescu Ionel Stanescu Nu stiu ce profesie a avut Ionel Stanescu.
Stiu ca a fost membru al guvernului Sanatescu-Radescu in timpul celui de al doilea razboi mondial. 
Alexandrescu Geta Alexandrescu Alexandrescu Ecaterina Alexandrescu Popovici Puiu 70 70 Popovici Olga Andronescu 62 62 Popovici Nelu 73 73 Dafa Gheorghiu Iancu Dafa Gheorghiu Gheorghiu Dinu Gheorghiu Mia Gheorghiu foarte vorbareata. Gheorghiu Luminita Gheorghiu 72 72 Gheorghiu Mihai Gheorghiu Popovici Alla Popovici 93 93 Negut Cristina Popovici Serban Andronescu Gheorghe (Gicu) Andronescu 62 62 Andronescu Elisabeta Victoria Andronescu 69 69 Popovici Ica 79 79 Popovici Catalina(Ina) Georgeta Damian Popovici Adriana Popovici Babut 45 45 Negut Eugen Cudric Corina Negut Gabi Popovici Dana Stratan Gheorghe “Jucu” Stratan Stratan Andrei Tudor Stratan Stratan Miron Alexandru Stratan Mihaila Camelia Stratan Stratan Anamaria Stratan Stratan Ana Alexandra Stratan Damian Ion (Nelutu) Damian 73 73 Damian Ruxandra Damian Manaila Damian Alicandro Simona Raluca Damian Sebastian “Sebi” Damian X Andreea Babut George Babut 64 64 Babut Horia Alexandru Babut Babut Stefan Tudor Babut Iamandi Cleopatra- Cleo Iamandi Botau Botau Maria Alexandra Hrizu Hrizu Hrizu Dumitru Hrizu Hrizu Elisabeta (Eliza) Hrizu Hrizu Mircea Hrizu Ionel Hrizu Hrizu Nicolae Hrizu Hrizu Aglaitza Hrizu Hrizu Elena Datcu Eugenia Hrizu Dinutza Manciulescu Manciulescu Manciulescu Alex Manciulescu Celus Manciulescu Max Cretu Ermin 11d 11d Popovici Constanta (Tanti) Eleonora Popovici (Constantinescu) 73 73 Ionescu Victoria Ionescu Popovici 87 87 Victoria este fiica cea mare a sotilor Aneta si Vasile Ionescu. Sora cea mare fiind, de foarte tanara a preluat multe din sarcinile mamei sale in ingrijirea fratilor si surorilor, mai ales atunci cand Aneta, obosita de treburile casei, pleca pentru scurt timp la parintii ei la Buzau.
Precum vedeti in fotografie si cei care au cunoscut-o stiu, a fost o femeie frumoasa. Si nu obisnuia sa foloseasca farduri. Intr-o zi, pe cand eu - Ileana - locuiam la ea (1967 - 1968), a venit acasa de la cumparaturi si mi-a povestit ca s-a intalnit cu o colega de scoala care era tare scofalcita. Si s-a aratat foarte mandra de fata ei cu pielea frumoasa si cu putine riduri, tocmai pentru ca nu s-a fardat niciodata.
Autoritara, dar si blanda, a fost o femeie moderna - mereu in timpul prezent, indiferent de varsta. Nu mi-o aduc aminte sa fi criticat vehement fustele noastre mini desi alte cucoane de varsta ei o faceau. Cand i-am cerut voie sa-mi aprind o tigare (nu uitati ca eram deja profesoara) a acceptat fara comentarii. Poate ca nu sunt astea exemplele cele mai elocvente, dar ele mi-au venit acum in minte.
Si-a iubit mult copiii, facand, poate, mai multe favoruri baietilor si si-a iubit mult nepotii si stranepotii (a si avut de ce sa fie mandra de ei - ce daca ma aflu si eu printre acestia! - .
A fost de ajutor pentru copiii ei si si pentru nepoti. Eu - Ileana - am in casa o etajera data mie si lui Emil de mama mare pentru a mobila "apartamenntul" din Bucuresti primit de Jucu de la Institut in Piata Rahova si dat noua cand ei au plecat la Dubna. Tot atunci ne-a dat si un coltar pentru bucatarie pe care, din pacate l-am lasat acolo cand ne-am mutat in apartamentul nostru. Nu aveam unde sa-l punem. In schimb am luat masuta ovala pe care i-o daduse Lizetei. Lizeta nu mai avea nevoie de ea si a fost de acord sa o iau eu. Tot de la mama mara avem si aragazul - mi-a dat bani din economiile ei ca sa il cumparam.
Ce sa mai insist! a fost o femeie frumoasa, o sotie, mama, mama mare si bunicuta grozava!
Marriage XTo be completed Marriage (two children) Nullity (a child) Divorce (two children) No more children Engagement and cohabitation XTo be completed Marriage (two children) XTo be completed Marriage Engagement and cohabitation (two children) Marriage (a child) Marriage (a child) Marriage (a child) Marriage (four children) Marriage (two children) Marriage (two children) Marriage (three children) Marriage (a child) Marriage (two children) Marriage (a child) Marriage (two children) Marriage (two children) Marriage (a child) Marriage (two children) Marriage (a child) Marriage (a child) Marriage (two children) Marriage (a child) Marriage (a child) Marriage (a child) Marriage (a child) Marriage (two children) Marriage (a child) Marriage (two children) Stratan Maria Irina Stratan Manaila Alexandru Manaila Toba Mihai Toba Toba Mira Toba Toba Horia Toba Ranetti Gigel Ranetti Alicandro Lino Andronescu Mihaela (Tuti) Andronescu Dinescu Dan Ioan Dinescu Dinescu Olga (Olguta) Ana Dinescu Cirstea Calin Cirstea Constantinescu Iulia Elena Constantinescu (Sala) Murarasu Anca Edith Murarasu- Bucur Anca este nepoata eminescologului D. Murarasu. Constantinescu Luca Lucia Negut Sofia Stratan Mocuta Stratan 19 19 Stratan Stratan Constantinescu Matteo Irina Babut Arianna Cristina Babut Alicandro Edi Dinescu Missy 20 20 Parepeanu Elena 29 29 Parepeanu Dumitru Parepeanu 92 92 Parepeanu Olimpia Parepeanu Parepeanu Spiridon Parepeanu 88 88 Parepeanu Victor Parepeanu 61 61 Parepeanu Cornel Parepeanu 60 60 Parepeanu Constantin(Titi) Parepeanu Victoria Parepeanu 71 71 Borcea Ana Borcea Parepeanu Drăgan Parepeanu Parepeanu Nicoleta Parepeanu Marin Iulia Pauliuc Dana Pauliuc Iulian- Dumitru Pauliuc Pauliuc Vlad Pauliuc Odette Marin Adrian Marin Luca Negut Pavel Pauliuc Matei ? Parepeanu Ion Parepeanu Parepeanu ? Parepeanu ? Parepeanu Dumitru Parepeanu Amelia ? ? Parepeanu Eugenia Parepeanu Parepeanu Petre Parepeanu Corneliu Parepeanu Elena Parepeanu Daniel Parepeanu Vali Parepeanu Cosmin Mihaela- Nicoleta Parepeanu Dica Parepeanu Parepeanu Florin 56 56 ? Parepeanu Iulia Parepeanu Maria Parepeanu 81 81 Parepeanu Sandu Parepeanu Viorel Parepeanu Maria Parepeanu Bogdan Parepeanu Miriam Parepeanu Ilaria Parepeanu Parepeanu Camelia Parepeanu Bianca- Daniela Parepeanu Ionica Parepeanu Gabriel Borcea Gheorghe Borcea 64 64 Borcea Eugen 21 21 Borcea Cornel Borcea Simona Borcea Borcea Constantin- Bogdan Cudric Eduard- Ale4xandru Cudric Cudric Eva Cudric Thomas
Created using GenoPro® Click for details.