Family Notes

Tatăl lui Vasile era ardelean de prin părţile Braşovului(Satul Lung-Cernatu) şi făcea negoţ cu aba în Regat. La un drum spre Ţară, înainte de Marea Unire din 1 decembrie 1918, a plecat însoţit de fiul său, Vlad, care avea 14 ani. Autorităţile austro-ungare nu l-au lăsat să treacă graniţa împreună cu băiatul şi atunci tânărul Vlad s-a strecurat printre picioarele soldaţilor de-a buşilea şi, pierzându-i-se urma, a reuşit să treacă singur şi să-şi ajungă tatăl din urmă pe drum. Nu a vrut să se mai întoarcă “ca să nu facă armata la Împărat” şi a rămas la cunoscuţi(poate rude ale lor) din părţile Buzăului şi Mizilului. Băiatul şi-a schimbat numele din Vlad în Vasile şi, stabilindu-se la Mizil a început cu timpul să facă negoţ cu obiecte de fierărie. A fost primul care a vândut, printre altele, cuţite în Mizil şi de aici i s-a spus “Vasile Cuţitarul”.
A fost un bărbat mic de statură şi cu o voce clară şi tare, de tenor.
Torica mi-a povestit că, odată, la Vasile şi Aneta acasă au venit nişte oameni ca să le spună că în magazin au intrat hoţii. Vasile a dat fuga la magazin unde s-a văzut nevoit să se bată cu intruşii care l-au lovit foarte tare de perete. Până la urmă hoţii au fugit. Dar Vasile a suferit mai multă vreme până când s-a însănătoşit în urma bătăii şi de atunci a rămas adus de spate.
Aneta a fost o fetiţă frumoasă cu părul roşu şi creţ. Intr-una din zile pe strada lor din Buzău trecea o ceată de muscali. Unul din ei, plăcându-i fetiţa, a luat-o în şa ca să o plimbe şi a dus-o până în satul vecin unde a lăsat-o pur şi simplu pe uliţă. Norocul a fost că nişte oameni de acolo îi cunoşteau părinţii şi au recunoscut copilul. Au adus-o acasă unde au fost primiţi cu mare bucurie(ştiu de la mama-mare Victoria - fiica cea mare a soţilor Aneta şi Vasile).
Mai târziu - cu casa plină de copii - Aneta pleca din când în când la Buzău la părinţi, lăsând fraţii mai mici în grija Victoriei.
Aneta, aşa cum au povestit copiii, era foarte îngrijită şi autoritară. Se gătea frumos şi nu ieşea niciodată la plimbare fără să-şi pună pălăria. Tot târgul o cunoştea şi toţi o salutau iar ea îi ştia pe toţi pe nume şi se oprea să stea de vorbă cu ei.
Aneta şi Vasile au avut unspezece copii. Era multa veselie în casa lor. Iosefina îşi amintea în ultimul an de viaţă de un măr mare aflat în curtea vecinilor. O parte din crengile mărului se întinseseră peste curtea lor. Merele văratice erau foarte gustoase şi multe cădeau în curtea lor. Copiii cei mari se sculau de dimineaţă şi se duceau repede în curte, culegeau merele căzute şi le mâncau spre necazul celor mici care se trezeau mai târziu.
*
*    *
Cinci dintre copilaşi au murit foarte tineri, nu se mai ştie astăzi cum.
Alţi doi dintre copiii Anetei şi ai lui Vasile s-au prăpădit tineri. Ionel a murit de tuberculoză, de care s-a îmbolnăvit când s-a împrietenit cu o fată pe care o vizita des şi în casa căreia a contractat bacilul. A urmat tratamente, a mers în sanatorii, dar nu a putut fi salvat. In timpul bolii lui Ionel, sora sa Elvira stătea cu el şi îi citea. Aşa s-a îmbolnăvit şi ea de tuberculoză şi a murit la numai 18 ani.
Mai târziu, la 48 de ani, Titi moare de tifos exantematic.
*
*    *
După instaurarea regimului comunist, Vasile s-a văzut nevoit să lichideze magazinul. Ce, puţină, marfa a mai rămas a revenit lui Romu − întors invalid din război.
Cu toate necazurile prin care a trecut, mama Aneta a fost veselă şi activă. La adânci bătrâneţe, când nu se mai putea mişca din pat, anchilozată, spunea: „Măcar să mai dau din degetul de la picior, că tare mi-a plăcut să valsez”, atunci când auzea muzică la radio. (asta a povestit-o nepoata Lizeta.)
Cum pe vremurile acelea nu aveau telefon, când avea de comunicat ceva unei rude din Mizil sau unei prietene, Aneta trimetea unul din copii să facă comunicarea. Şi, de fiecare dată îi instruia straşnic „să spună sărut mâna” şi abia apoi să spună  exact „aşa şi aşa”. Când au crescut, nepoţii au preluat ei funcţia de „telefon”.