Family Notes

    Tata mare Bucur povesteste.
     NOTE AUTOBIOGRAFICE ALE LUI BUCUR N. CONSTANTINESCU
     Decembrie, 1953
     Vârsta, împrejurările şi singurătatea în care trăiesc, m’au hotărât să pun mâna pe condeiu şi să evoc principalele epoci şi momente din viaţa-mi, pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o destul de lungă. Fac aceasta, nu pentrucă viaţa mea ar avea oarecare însemnătate, ci numai pentru a-mi trece timpul mai uşor.
    Părinţii mei, tata – fecior de meşter pietrar, mama fată de ţăran plugar, s’au născut şi trăit în a doua jumătate a celui de al XIX secol. Crezând că urcă în scara socială, tata n’a urmat meseria tatălui ci, a intrat în tagma funcţionăreascǎ. Funcţionar rural, notar, purtat, după obiceiul timpului, din sat în sat la fiecare schimbare de Guvern, de multe ori lăsat fără serviciu, a dus o viaţă chinuită trecând prin mari suferinţe morale şi fizice, fiindcă n’a ştiut sau n’a vrut să se plece – de ajuns – mai marilor lui. Suferinţele i-au curmat viaţa în plină tinereţe (41 ani). În peregrinările lui se găsea, întâmplător, în anul 1886 – notar, în Com. Padina din Jud. Buzău. Acolo - în luna Septembrie 1886 m’am născut, ca al doilea fiu al familiei. Un cetăţean, venit şi el de prin alte meleaguri, creştinându-mă, mi-a dat numele de Bucur.
    Cât vom fi trăit în Com. Padina, nu ştiu. Mi-amintesc că pe la 3-4 ani eram la Buzău în casa bunicului, pietrarul. Pe la 5 ani în Com. Gherăseni – unde tata funcţiona. Între 5-6 ani am pornit într’un car mare, cu căţel şi purcel - în Comuna Pogoanele – satul de origină al mamei, unde tata fusese mutat tot ca notar. De aici, evenimentele trăite’mi revin mai uşor în minte şi le pot evoca. Ne-am instalat într’o casă modestă, peste drum de o soră a mamei şi de casa bătrânească. Reţin două întâmplări. Odată, probabil alergând, mi-am scrântit un picior. Tata m’a luat în spate şi m’a trecut drumul la “Neica Ghiţă” cumnatul lui, care era tare meşter în a drege scrântiturile la oameni şi la animale, meşteşug învăţat dela tatăl lui, “Moş Stoica”. După o fricţiune bună, dar dureroasă, piciorul mi-a fost dres. A doua amintire. Eram în ajunul anului nou, probabil 1891. Afară un noroiu cum numai la Pogoanele se afla, fiind sat nou şi şoselele, deşi mari şi drepte, erau de pământ. Fratele meu, mai mare cu 2 ani decât mine, plecase cu “Pluguşorul” – dar, cum satul era foarte mare şi el nou venit, s-a rătăcit şi biata mama care’l aştepta, văzând că se înserează şi tot nu vine, nu mai ştia ce să facă de nelinişte. Noaptea fiind, a fost adus acasă de un ţăran, care aflând că e băiatul notarului şi că s’a rătăcit, l’a adus. Şi lumea casei s’a liniştit. În primăvară părinţii mei au pus temelia casei pe locul dat mamei de părinţii ei. Iar, în toamnă casa cu 3 camere, sală şi galerie era gata şi ne-am mutat în casa noastră, în care am trăit apoi şi pe care, nu după mult timp, tata şi fratele au părăsit-o spre a se muta la locul de veci, iar mama şi cu mine plecând la Buzău. Mi-amintesc, aveam 6 ani, cum a scris tata pe uşa casei cu tibişirul, în ziua anului nou „1892”,  „La mulţi ani”. Era doar, acum aşezat, cu nevasta şi copii în casa şi rosturile lui. Bineînţeles că peregrinările lui, cu serviciul, n’au încetat, dar pleca singur, iar noi rămâneam în casa noastră.
    La câteva case de noi, era Şcoala Primară şi când ieşeau copiii de la şcoală, m’amestecam adesea printre ei, ca să se zică că vin dela şcoală. Nerăbdător. Iată că în toamna 1893 – sunt elev în cl. I primară. Învăţătoarea mea se numea D-şoara Broşteanu. După cât mi’amintesc, eram elev bun. Reţin din anul acela: Într’una din zile Dirigintele Şcoalei, Bănică Stoicescu – om aspru – sau aşa mi se părea mie, intră în cl. I pe care o pedepseşte – nu ştiu pentru ce vină, pe fiecare elev nominal - în genunchi. Eu singur rămăsesem în bancă nepedepsit şi, atunci se ridică eleva Drăgan Ecaterina (mai târziu soţia unui văr al meu) şi spune adică mă pârăşte că, în recreaţie Constantinescu Bucur s-a uitat printre scânduri, în closetul rezervat fetelor. Şi de aici, „în genunchi”. Aşa că toată cl. I, fără excepţia, care eram eu, era în genunchi.
    O întâmplare, care pentru mine, a luat proporţii de eveniment cu consecinţe cari au stăruit 15 ani, şi cari mi-au stăpânit, exclusiv, copilăria, adolescenţa şi începutul tinereţii, a fost ivirea, într’una din zile, a unei fetiţe, mai mică cu un an decât mine şi care nu era elevă. Vine în clasă, nu mi-amintesc pentru ce, se aşează în bancă lângă mine şi stăm în aceiaşi bancă toată dimineaţa, cât au durat lecţiile. Din acea zi, fetiţa aceia, mai târziu adolescentă şi tânără fată, mi-a fost dragă, şi-am purtat-o în gândul şi inima mea şi nici nu puteam concepe viaţa fără ea. Totuşi, destinul şi împrejurările în care s’a desfăşurat viaţa mea, au hotărât altfel. Vom mai vorbi despre ea în decursul scrierii mele.
    În cl. a II-a am avut învăţător pe Zamfir Săndulescu – dascăl bun, dar supus influenţelor şi obiceiurilor timpului. Reţin ca mai însemnat. Examenul de sfârşit de an. Elevul Constantinescu N. Bucur, la Aritmetică - o problemă pe care a rezolvat-o f. bine. După terminarea examenului, învăţătorul Săndulescu – care-şi avea probabil socotelile lui, întreabă „măi copii, cine a ştiut cel mai bine la examen ?”. Elevii răspund în cor: „Constantinescu Bucur” – aşa cum le rămăsese lor impresia. Învăţătorul răspunde: „Nu, Rădulescu Ana”. Aceasta, numai ca să şteargă impresia rămasă elevilor şi să-i servească interesele persoanei la clasificare. La sfârşit de an – Premiul I elevul B.I.. Elevul B.I. – un elev mediocru. Îl întreb: „Cum se face că ai luat premiul I ?” Răspunde : „Mama i-a dat o putină cu brânză”. Sunt fapte ce rămâneau în mintea unui de copil la 8 ani, pe care nu   le-a uitat la 70 ani.
    Clasa a III-a, trece fără întâmplări deosebite. Învăţător tânăr eşit din şcoală Mântulescu Gheorghe. Menţionez totuşi că mi-am dat aceiaşi silinţă la învăţătură, păstrându-mi locul de fruntaş al clasei.
    Fratele meu, cu doi ani mai în vârstă, trece la liceu. Fire visătoare, fire de artist. Poet, cântăreţ, pictor, scriitor - bineînţeles – toate în faşe, dar poseda toate aceste însuşiri. Cum însă, el nu avea pe nimeni care să-l îndrumeze şi supravegheze şi încercând a lucra în toate, neglija sau nu putea învăţa în noul mediu în care a fost aruncat, deslipit de îndrumarea şi supravegherea părintească, aşa că la învăţătură, era slab. Voi mai vorbi despre el, în desfăşurarea descrierei mele. De altfel n’am prea multe de spus despre el, având o existenţă pământească f. scurtă. Deci, singur acasă cu mama, tata fiind cu serviciul aiurea, am fregventat cl. a IV-a. Învăţător – Neagu Poteraş - bun dascăl – dar prea mult ocupat în afară de şcoală. De acum, fiind mai mare, eram şi mai silitor, fruntaşul şi monitorul clasei. Am terminat cl. a IV-a, clasificat primul, ceea ce n’a împiedicat ca, la examenul de admitere în liceu să fiu respins. Şi, înapoi acasă. Părinţii decid să mai repet o dată cl. a IV-a, ceea ce am şi făcut, reînscriindu-mă. Între timp, pe la sfârşitul lunei Septembrie – directorul liceului din Buzău, mă cheamă telegrafic la cursuri. Cauza?! Nu ştiu. Eram sau nu reuşit? N’am ştiut niciodată, pentruce am fost respins şi pentruce chemat la cursuri. Tata mă întreabă: „Ce faci? Te duci?” Fără să mă gândesc prea mult, am răspuns „Nu”. Motivul – sunt mult rămas în urmă faţă de ceilalţi elevi. Dar, dacă cu adevărat, acesta era un motiv temeinic, pe care şi tata l’a considerat bun – eu mai aveam şi alt motiv, care, mărturisesc c’a influenţat hotărârea mea de a nu merge, anul acesta, la liceu. Era faptul că, fata despre care am vorbit, în cl. I, ajunsese şi ea în cl. a IV-a, aşa că ne-am reîntâlnit şi dragostea mea pentru ea, căci îi pot zice acum dragoste, era f. puternică; eram nedespărţiţi, în clasă şi afară din clasă. Era singura fată din clasa a IV-a. Şi ea era o elevă bună. Aşa de mult mi-era dragă că nu puteam trăi departe de ea. Îmi amintesc că un timp a lipsit, fiind plecată la rude în Braşov, şi tot gândul meu, oricând şi oriunde era la ea. Într’o noapte am visat că venise şi a doua zi, bucuria mea a fost nespusă, văzând că visul s’a realizat. Deci – am rămas, am repetat cl. a IV-a.
    În toamnă am intrat în liceu reuşit al IV-lea  şi repartizat în cl. I C. În tot timpul cât am fost în Şcoala Primară, cu mama şi lângă mama, mă ocupam mult cu gospodăria, în casă şi pe lângă casă. La bucătărie şi în grădină. La păsările din curte şi la porumbei. Făceam treburi şi de fată şi de băiat cu plăcere şi tragere de inimă. Nu-mi era nimic strein şi greu de îndeplinit. Şi cred c’acel timp a avut influenţă asupra firii şi îndrumărilor de viitor. În acest timp, cam pe apucate, tata care era un iubitor de flori şi de grădină, înjghebase o mare şi frumoasă grădină de pomi fructiferi, care era singura lui ocupaţie în puţinul timp liber de care dispunea, iar eu mă învârteam pe lângă el, plăcându-mi să mă uit cum lucrează, cum altoeşte, sădeşte etc. Şi din această ocupaţiune plăcută mi-a rămas în fire. În fine, în toamna anului 1898, m’am rupt de lângă casă, plecând la liceu. Nostalgie, dor de mama, de casă, de draga mea, care rămăsese să repete şi ea cl. a IV-a. Dar, până la urmă, am lăsat toate pe al doilea plan, închise în sufletul meu şi m’am luat de carte. Îmi plăcea mediul, noutatea şi eram mândru că sunt licean.  Mă gândesc acum cum putea tata din salariul lui, de pe atunci, să ţină doi copii la  învăţătură, gazdă, îmbrăcăminte, cărţi, etc. Muncea mult şi din cauza traiului neregulat suferea de stomac, boală ce cu timpul a devenit cronică şi l’a chinuit încă 3-4 ani. La sfârşitul anului, am promovat, păstrându-mi acelaş loc, ca şi la examenul de admitere, al IV-lea, al treilea fiind colegul Stancu, admis şi la intrare al III-lea. Venit acasă la sfârâşitul lui Iunie – nerăbdător, trec pe la şcoală - în cl. a IV-a – chipurile să dau ochi cu fostul meu învăţător – dar şi să-mi văd dragostea – care se făcuse mai mare şi mai frumoasă şi-mi era tot atât de dragă. Am avut o vacanţă tristă - tata bolnav – era plecat de acasă — nu ştiu unde. Mama singură. Fratele – necopt — se lupta cu o corigenţă.
    Noul an şcolar se arăta în condiţii mai grele pentru mine. E drept c’am pornit iar la şcoală, fără fratele, care fusese oprit acasă - spre marele meu necaz – tata ne mai având putere să ne ţină pe amândoi. Îmi amintesc – de vacanţa Crăciunului din anul acela, care a fost f. tristă. Iarnă grea, viscol mare. Aveam un porc bun, dar în loc să fie tăiat pt. casă, a fost vândut la măcelar – ca să acopere alte lipsuri şi nevoi, acum boala tatei necesitând cheltuieli. Fusesem, de data asta, dat în gazdă cu alţi băieţi – tot din comuna noastră, care în loc să se ţină de carte, se ţineau de nebunii până când, am fost chemat la cancelarie şi obligat să mă mut. Îmi venea greu, nu mai eram cu fratele. Dar de bine, de rău, a trecut şi anul acesta păstrându-mi locul de elev fruntaş, deşi nu premiant. Prietena mea era şi ea elevă în Şc. Profesională din Buzău. Deşi tot prieteni, deşi îmi era tot aşa de dragă - o răceală intervenise între noi. Ne vedeam mai rar – nu mai aveam aproape deloc timp a fi împreună, decât în scurtele vacanţe de Crăciun şi Paşti – şi atunci împreună cu alţi colegi şi colege – felul de a fi şi discuţiile fiind acum altele.
    În vacanţa cea mare, când promovasem în cl. a III-a, tata, care era bolnav, mă cheamă şi-mi spune că nu crede că mă va mai putea da la şcoală în toamnă şi că „n’ar fi bine să intru la o cârciumă (cea mai mare din sat), să servesc?” Am fost sguduit – şi nespus de mâhnit – dar ca să nu-l supăr pe tata, am zis să mă lase să-mi fac vacanţa şi-n toamnă voiu intra la stăpân. Mă gândeam însă că să câştig timp. Câte nu se pot întâmpla până la toamnă. Între timp tata fiind mai bine şi reluându-şi serviciul mi-a permis să merg iar la şcoală, mai ales că fratele, care se înscrisese şi el în clasa a III-a cu mine, a renunţat la şcoală şi s’a angajat copil de trupă la Reg. 7 Artilerie – cu gândul de a fi trimis la o şcoală militară, după un stagiu la Regiment. Iată-mă în cl. a III-a — oarecum băiat mare de acum. Ştiu că mi s’au dat cărţi şi am fost îmbrăcat de la Liceu, nu ştiu din ce fonduri — iar taxă nu plăteam. Învăţam tot bine. Între timp tata cade la pat pentru a nu se mai scula. Fratele nu se putea împăca cu viaţa de cazarmă şi într’o bună zi, ajutat de mine îşi ia lădiţa şi pleacă, fiind angajat de un prieten al tatei ca agent fiscal. După vacanţa Paştelui în 1901 – Aprilie 16 – îmi amintesc, eram în recreaţie după amiază, în curtea liceului, jucându-mă cu alţi colegi şi aud „Constantinescu Bucur la cancelarie”. Acolo — dau cu ochii de fratele meu care-mi spune : „Du-te şi ia-ţi cărţile să mergem acasă” şi-mi arată o telegramă prin care mama ne vestea moartea tatii. Am pornt amândoi, cu trenul, la ora 4 după amiază. Eram numai amândoi în vagon, mă uitam pe fereastră şi plângeam. Ajunşi acasă am găsit jale mare şi lipsă mare, boala tatii înghiţise toate economiile. Înmormântarea — un convoi jalnic — printr’un drum plin de noroi. Par’că’l văd pe fratele călcând rar, după patul mortuar, abia scoţând şi mutând picioarele din noroi. Eu şi cu mama eram în trăsura fratelui mamei. Seara ne-am înapoiat acasă. Eram fără tată. Orfan. Aveam în toamnă 15 ani. M’am înapoiat la şcoală şi nu ştiu prin ce mijloace, mama a făcut tot posibilul şi am terminat şi cl. a III-a — tot bine şi în aceiaşi situaţie. Fratele a rămas să-şi continue serviciul de agent fiscal în Com. Simileasca.
    Vacanţă tristă. Eram la răscruce, iar.  M’am gândit să renunţ la aceşti 3 ani de liceu şi s’o iau dela început, în Şcoala Normală, care se înfiinţase atunci la Buzău şi unde aş fi reuşit sigur bursier — având la bază cele trei clase de liceu. M’am hotărât. Mă prezint directorului şcoalei şi-i spun că vreau să intru în Şc.Normală. Mă cunoştea dela liceu. Îmi spune însă ce trebuie să aduc de acasă, şcoala fiind la început şi lipsită de toate, înşirându-mi o serie de lucruri (pat, saltea, plapomă, carceafuri şi altele) pe care eu nu le aveam şi nici nu le puteam procura. Toamna, plec iar la liceu în cl. a IV-a, cu locuinţa la tata mare — om bătrân şi lipsit şi fără puterea de muncă pe care o avea odată. Cărţile le-am căpătat de la Prefectura Judeţului. Treceam printr’o perioadă critică, singur — fratele fiind ocupat cu serviciul, bătrânul mai mult lipsă de acasă, iar Stavrică, fratele cel mai mic al tatei, sta acasă — fără lucru. Nu mai fregventam regulat şcoala şi ca culme, fratele apucat de o ploae în timpul cât venea de la serviciul lui, răceşte — şi răceala neîngrijită l’a dat în tuberculoză. De Crăciun — vine acsă, grav bolnav. El rămâne acasă — la pat — eu plec la Buzău, dar nu la şcoală ci la magazinul de ferărie „Fraţii Stoicescu” care mi-au dat serviciu la birou un timp — ajutor al vechiului contabil — apoi, după plecarea lui, contabil şi corespondent. Între timp ceteam şi mă pregăteam să dau examen în particular de cl. a IV-a. Salariul — mi se pare — 200 lei pe an, masă, casă şi îmbrăcăminte. Îmi plăcea serviciul si munceam cu tragere de inimă ş‘am fost tare mândru şi mulţumit când am trimis mamei 5 lei (un fişic monedă) — primii bani câştigaţi prin muncă. Lucru, în birou, era puţin — de aceia, treceam prin magazin, printre vânzători, plăcându-mi să servesc şi să mă iniţiez în comerţ (ferărie, vopselărie, şi tot ce depindea de această branşă, braşovenie ). Eram bine tratat de patroni; luam masa împreună cu casierul şi primul vânzător, ceilalţi luau masa separat. Dormeam în aceiaşi cameră cu casierul — care era şi nepotul patronilor. Dar dacă patronii se purtau bine cu mine, nu tot astfel pot spune, de cei doi colegi, cari erau oameni trecuţi de 20 ani — iar eu nici 16. Pentru motive pe cari n’am căutat să le aflu, dar le bănuiam, puneau pe doi din vânzători, băeţi voinici, să-mi caute gâlceavă şi să sară la bătae. Dar, deşi eram slăbuţ şi de statură mică, eram voinic — ceea ce ei nu bănuiau — dar au constatat-o pe propria lor piele când, la primele ciocniri, le-am ripostat de aşa fel c’au renunţat la provocări de natura asta. Bineînţeles că nu m’am plâns nimănui de această purtare a colegilor de muncă ci, am regulat singur socotelile mele cu ei. Între timp, fratele, căruia i-a mers tot mai rău, încetează din viaţă la 7 Martie 1902 — adică nici nu se împlinise anul de la moartea tatei. Altă lovitură pentru biata mamă. Am venit acasă, am luat parte la durerea mamei, care se stăpânea pe cât putea, ca să nu mă influenţeze pe mine — şi să nu-mi mărească durerea prin pierdera fratelui. M’am întors la treabă, unde munceam mult — dela 5 dimineaţa până la 10 seara — fără întrerupere — decât pentru masă, ½ oră, magazinele fiind pe timpul acela deschise în tot timpul atât cât voiau patronii — deschizând şi închizând fiecare când voiau. Şi Duminica erau deschise până pe la orele 2-3 după amiază. De acum, fiind în primăvară şi treabă multă, multe mărfuri erau prin magaziile din curte şi chiar în curte, aşa că aproape tot timpul, uşa care da în curte era deschisă, iar cele de la stradă toate deschise, se făcea curent mare în magazin. Am răcit şi nefiind îngrijit, am răguşit, răguşală care m’a ţinut multă vreme. Atunci, casierul şi primul vânzător — cărora le stam ca un ghimpe — au convins pe unul din patroni — cel ce conducea intern magazinul — că sunt bolnav de tuberculoză, ca şi fratele ce-l pierdusem, şi că viaţa lor, în contact cu mine, la masă şi dormit este în primejdie. Cei doi patroni, cel din magazin şi cel din birou s’au sesizat şi deşi cel din birou mă proteja şi ocrotea — a avut prioritate părerea celui din magazin care a hotărât concedierea mea. Am fost concediat la începutul lui Iunie — şi am plecat acasă la Pogoane, lăsând baltă şi examenul de cl. a IV-a la liceu. Biata mamă, nu ştia pe ce lume se mai găseşte — văzându-mă răguşit şi concediat din serviciu. Răguşala, de altfel, era ceva obişnuit la mine, fiindcă imediat ce mă atingea un curent răguşam şi mă ţinea aşa, câteodată, luni de zile. Stare care m’a dus până aproape de 30 de ani. Trebuie să men]ionez că prima oară când am răguşit, a fost în iarna 1901-1902 — când pe un ger mare şi o negură deasă, am fost cu „Moş Ajunul” — de unul singur — am răcit şi răguşit — şi de atunci am tras consecinţele acelei imprudenţe aproape 15 ani.
    Odată acasă, am fost îngrijit de mama şi însănătoşit — dar nu mai aveam serviciu şi toate încercările de a reintra în serviciul pierdut — au rămas fără rezultat. De acum începe greul – pentru un băiat de 16 ani — neisprăvit — nici carte şi nici muncă. Am stat o vară acasă, izolat, necopt, deprimat. Nu mai aveam prieteni şi nici prietenă. Din acest timp, când am fost lovit şi de soartă şi de oameni — prietena, pe care o aveam tot mai dragă — s’a dovedit a fi o fată mândră, ambiţioasă, ruşinându-se poate de a avea un prieten în starea în care eram eu atunci — mai ales că ea trecuse în Şcoala Normală, deci cu veleităţi de intelectuală şi de distanţare între clasa socială, pe care o credea mai presus de a celorlalţi muritori şi m’am retras, mi-am închis în inimă sentimentele ce-i purtam şi cari cu toată purtarea ei, au rămas pentru mine aceleaşi. Ea, fiind socotită de mine, cea mai frumoasă, cea mai bună fată, şi nu desperam că până la urmă eu voi izbuti a-mi face un rost, ea va reveni la sentimente mai bune — şi sfârşitul socotit de mine — să fie soţia mea — odată. Trebue să mărturisesc că atitudinea ei de atunci, mă mâhnea f. mult, dar, pe de altă parte, îi dam dreptate. Ce mai eram eu, ce mai însemnam eu pentru ea şi pentru toată lumea, în situaţia în care ajunsesem. Deci m’am dat la o parte din drumul ei, lăsându-o în lumea ei, cu ambiţiile şi visurile ei de mărire pe care şi le făcea poate — mai mult însă decât orice fată de seama şi rangul ei. Timpul trecea însă şi eu nu aveam nici un rost. Mama lucra la maşina de cusut, cum a făcut tot timpul cât eu nu puteam încă câştiga de ajuns şi cu lucrul şi cu gospodăria chibzuită trăia într’ale sale oarecum liniştită.
    Între timp, un cunoscut şi prieten al familiei, care avea un cumnat la Brăila, mare comerciant de vite şi măcelar, îi propune mamei să mă duc la Brăila şi să solicit a fi angajat. Prin Septembrie 1902, am plecat la Brăila, la marele bogătaş şi negustor. Am fost angajat, pentru încercare, ca tajghetar(casier) la vânzarea carnei de oae. Vânzarea — în piaţă — la o hală rudimentară, tejgheaua aşezată afară — pe trotuar. La 2 ½-3 noaptea începea serviciul, cu animaţie multă în orele de dimineaţă, mai puţină mai târziu — totuşi se lucra până seara. Masa şi dormitul la locuinţa patronului. În Septembrie şi parte din Octombrie — cât era mai cald — serviciul a mers de bine, de rău. Pe la sfârşitul lui Octombrie — frig, mai ales în orele de noapte(3 noaptea) şi până pe la 9-10 dimineaţa. Totuşi, nu mă plângeam. După un timp, pe la sfârşitul lui Octombrie — veni mama la Brăila să vadă ce fac şi să stea de vorbă cu patronul asupra salariului. Dacă el era mulţumit de mine, nu tot aşa eram eu şi mama. La plată — mi se oferea un salariu derizoriu, aproape nimic, faţă de pretenţiunile, timpul şi felul de muncă la care eram pus. Am fost nevoit să hotărâm — de acord cu mama — că nu pot rămâne. Am căutat, mergând prin magazine, amândoi, dar n’am putut găsi loc. Atunci, mama a plecat acasă, iar eu am rămas la o rudă îndepărtată, dar oameni de inimă — să mai caut. M’am angajat la o cârciumă — bodegă — tot pe încercate. Munceam şi acolo dela 5 dimineaţa până pe la 10 - 11 noaptea. Mâncare cum da Dumnezeu şi dormitul îmbrăcat pe mesele de consumaţie sau pe scaune lungi de lemn — în odaia de consum — fără foc şi fără înveliş.  La plată — aceiaşi poveste — nimic. Am luat hotărârea să mă înapoiez acasă şi într’una din zilele începutului de Noembrie — am plecat cu trenul după amiaza la Buzău — ca de aci să plec acasă la Pogoane. Pe drum — în cele 3 ore de drum Brăila-Buzău — s’a pornit un viscol mare, care m’a ţinut câteva zile în Buzău. Dar stam bine, la unchiul Stavri Tomescu. După încetarea viscolului am pornit şi sosit acasă la Pogoane — după două luni de muncă istovitoare, fără nici un ban. Ajuns acasă, am găsit un serviciu de contabil, pe nume logofăt la o moară din localitate. Serviciul începea odată cu ivirea zilei şi se termina după cum era mai mult sau mai puţin de măcinat, niciodată înainte de lăsarea nopţii, prelungindu-se, în anumite timpuri, târziu în noapte şi chiar noaptea întreagă. Masa de prânz, adusă dela patron, o luam printre pauze, întrerupere regulată, pentru prânz, nefiind. Seara — acasă la mama, unde şi dormeam. Salariul la 20 lunar — cu condiţia de a servi, cel puţin un an. Am servit nu un an, ci 3 ani. Deşi patronul, un mare moşier şi bogătaş, vecin şi aşa zis „prieten” al familiei, era mai mult decât mulţumit de serviciile mele, deşi moara — care era condusă, aproape exclusiv de mine, mergea bine şi renta şi mai bine, totuşi nu-mi putea plăti mai mult. Moara aceasta era în concurenţă cu o altă moară, proprietatea unui unchi al meu, căsătorit cu sora tatii, care nu vedea cu ochi buni desvoltarea şi în acelaş timp concurenţa ce se făcea tot mai mult simţită. Şi, atunci după împlinirea celui de al treilea an de servit, m’a sfătuit şi aproape m’a obligat să nu mă mai angajez căci îmi va găsi el serviciu mai bun, la Bucureşti. Şi — am terminat şi cu moara. Este locul să spun că şi eu vream să plec. Mă făcusem mare — 19 ani — şi serviciul ce făceam — găseam că nu mai e de mine. Până acum — lăsasem la o parte mândria — înăscută în orice băiat care trece prin şcoală. Rupsesem legăturile cu cei din fosta mea serie de colegi şi chiar cu lumea din care făcusem parte odată. În decursul acestor 3 ani am îndeplinit orice muncă impusă de patron, chiar peste cea de natura căreia eram obligat, numai să mulţumesc pe patron. Cu toate acestea sau chiar pentrucă eu nu protestam, cred că simţea o plăcere să mă înjosească — prin gesturile şi faptele lui. Aşa că, ajuns la vârsta când omul începe să simtă altfel, să caute să se ridice iar nu să scoboare, nu mi-a părut rău că plec. Îndemnul — nu dezinteresat în ceea ce-l privea —, al unchiului a venit la timp şi nu i-a fost greu să mă determine să plec. Menţionez că, deşi dragostea mea, nu scăzuse cu nimic faţă de fata ce’mi era dragă — în decursul acestor 3 ani — n’am schimbat un cuvânt împreună. Dacă ea, normalistă, era mândră de ceiace era şi ce trebuia să fie, şi eu cu toată situaţia mai mult decât modestă, în care mă găseam, aveam o convingere şi credinţă fermă că, până la urmă, voiu reuşi a-mi creia o situaţie. Cum, în ce fel şi cu ce nu ştiam — dar credeam. Începusem a-mi face planuri şi calcule(castele în Spania) şi socoteam etapele şi vârsta — la care le voiu ajunge. Şi, cu adevărat, prevederile mele — în timp — au fost realităţi chiar înainte de timpul ce fixasem eu.
    Am încetat lucrul la început de iarnă 1905 — timp nepotrivit pentru găsirea unui serviciu. Deocamdată, aveam mici rezerve cari mi-au îngăduit s’aştept. Am stat acasă până la sfârşitul lunei Februarie 1906. Deşi împlinisem 19 ani, totuşi am trăit retras, ocupat cu serviciul şi acasă. În iarna aceasta, fiind liber, mi-am făcut, oarecum, intrarea în lume. În lumea în care trăiam. Am fost la nunta unui văr, ţăran plugar, care s’a desfăşurat după tradiţia nunţilor de ţară. Am fost şi la alte câteva nunţi, serate şi mi se pare şi baluri ce s’au dat în localul şcoalei. Am cunoscut mai de aproape fetele ce se ridicau, de vârsta mea. Trebuie să menţionez că în cursul primăverii, am cunoscut şi legat prietenie cu o tânără învăţătoare — suplinitoare — venită la Pogoane şi care şedea cu gazdă la mama, adică în casa noastră. Era cu un an mai mare decât mine, foarte de lume şi îndrăzneaţă. Mai ales aşa mi se părea mie — fire f. timidă, închisă şi retrasă.  Idila a ţinut însă puţin — până la luarea vacanţei — sfârşitul lui Iunie. Şi poate a fost şi un calcul din parte-mi să arăt unei anumite persoane că nu sunt chiar asa „de lepădat”. Odată plecată însă din Pogoane — n’am mai revăzut acea fată — nici până astăzi. În iarna aceia am luat contact şi în alt mod cu lumea în care mă găseam, ceeace a făcut să-mi mărească dorinţa şi râvna de a eşi din mediul în care mă afundasem timp de 3 ani. Era timpul să reacţionez într’un fel, oricum, numai să pornesc la o treabă, care să-mi dea posibilitatea, pe de o parte să câştig mai mult şi pe de alta, cu mult mai importantă, să mă fixez la ceva stabil — pentru viitor. Traiul meu şi al mamii, era f. modest. Îmi amintesc că anul acela Crăciunul l’am facut singur, mama fiind la familia unchiului, care lipsea din localitate şi mama trebuia să stea cu copiii. Aveam totuşi preparat un pilaf de găină, dar obişnuitele bunătăţi de Crăciun — la noi nu erau. Unchiul uitase angajamentul luat faţă de mine şi numai după ce l’am speriat, oarecum, cu înapoierea în serviciul concurentului, a cărui afacere începuse să dea înapoi dela plecarea mea şi care mă solicita din nou — s’a hotărât să meargă cu mine la Bucureşti. Pentru prima oară mergeam la Bucureşti. La începutul lui Martie am pornit împreună la Buzău şi de acolo la Bucuretşi. Ajuns acolo, mi-a luat o cameră pentru 15 zile şi m’a lăsat în seama unui nepot al lui, ca să-mi găsească serviciu. Dar persoana căreia mă încredinţase era prea ocupat şi n’avea timp să se mai ocupe şi de mine, aşa că am stat vre-o 15 zile, în care timp am cutreierat Bucureştiul – fără rost. Până la urmă, silit de mine, m’a plasat la Dr. Mitulescu, în mod provizoriu, ca el să mă introducă la vreo şcoală sanitară, sau aşa ceva — să devin agent sanitar sau cum se zicea atunci „subchirurg”. Nu ştiu dacă putea face el aşa ceva. Doctorul avea cabinet, deasupra magazinului de încălţăminte al socrului său Grigore Alexandrescu, mare fabricant de pielărie. Avea consultaţii şi dimineaţa şi seara. Nu ştiam precis ce serviciu voi face, cât timp şi când voi merge la şcoală şi la care şcoală. D-rul M. avea în serviciul său un om, care făcea curăţenia şi avea grijă de apartament. Primea clienţii şi dormea acolo. Mie nu mi s’a spus precis ce am de făcut, dar făceam ceea ce făcea şi celălalt. În plus scriam după prescripţiile D-rului diferite tipuri de „Regimuri” — pentru diferite boli — pe care doctorul le da apoi clienţilor odată cu reţeta. În fiecare seară primeam 2 lei — şi aveam odae de dormit acolo. Mesele le luam din acei 2 lei. După un timp — mi-am dat seama că ceea ce făceam eu era un serviciu de fecior, mai ales când unul din clienţi la plecare, vrea să-mi dea „bacşiş“ — crezându-mă — pe drept cuvânt — fecior. Şi a rămas foarte surprins când am refuzat. Bucuria celuilalt „fecior” când a văzut că eu refuz să primesc bani, rugându-mă să-l las numai pe el să conducă clienţii. Convingându-mă care era adevăratul meu serviciu acolo şi cât de bine m’a căpătuit unchiul, căruia nu i-a fost gândul să mă ajute să-mi fac un rost mai bun, în lume, ci numai să mă scoată de la concurentul lui, atunci m’am hotărât să plec şi de acolo. Ceia ce i-am spus şi D-rului, care a admis plecarea mea, dându-mi şi o consulta]ie gratuită — pe deasupra. Eram la începutul lunei Martie 1906 — când am încheiat şi capitolul „Bucureşti” — plecând din nou la Pogoane, acasă. Devenisem un fel de vântură ţară, fără rost. Odată ajuns acasă, primăvară fiind m’am apucat să lucrez în grădină.
    Între timp, la 1 Aprilie, ia fiinţă la Pogoanele, judecătoria de ocol, cu funcţionari improvizaţi şi nepregătiţi. M’am prezentat şi am solicitat să fiu primit ca practicant — deşi aveam oroare de funcţionarism — şi eram hotărât să fac orice numai funcţionar — nu. Socoteam şi acesta un provizorat, cum de altfel — a şi fost. Am fost primit. Nu cunoşteam felul lucrărilor, dar nu eram nici mai prost decât funcţionarii titulari(grefier, arhivar, registrator). Lucram pentru fiecare şi aşa de mult, aşa de bine, că n’a trecut mult timp, pentru ca să văd că lucram chiar mai bine decât ei. Nu eram plătit prin buget. Cum judecătoria era nou înfiinţată şi nu era nici un advocat stabilit în comună, cei care veneau pentru procese mai mari, erau din Buzău şi plecau imediat, mă ocupam şi lucram pentru nevoile justiţiabililor şi din ce în ce mai bine că ajunsesem să câştig 100-120 lei lunar, cam atât cât era şi salariul funcţionarilor plătiţi. Eram căutat de clienţi, majoritatea ţărani, şi ajunsesem chiar şi la facerea diferitelor acte, cari nu trebuiau prezentate de advocaţi. Aşa fiind, se resimţea şi în casa noastră o mai bună stare precum şi în garderoba şi ţinuta mea — ba pot spune că încropisem şi ceva economii. Mă apropiasem de majorat şi judecătorii — căci s’au perindat mai mulţi — apreciind cunoştinţele şi munca mea, intenţionau a îmi face propunerea să fiu numit funcţionar titular. Nu ăsta era însă gândul şi ţelul meu. A mai trecut şi iarna 1906-1907, în care am făcut mai mult pe cavalerul, mai căutat acum şi ceva mai îndrăzneţ, ca orice om — mai sigur pe el.
    În Februarie 1907 — am recrutat, şi Comisia de recrutare se pronunţă „bun pentru artilerie” — căci mă dezvoltasem bine în toate privinţele. Primarul nostru, care era de faţă la recrutarea tinerilor din comuna lui, se ridică şi spune: „are caz de scutire, e fiu unic la mamă văduvă şi săracă“. Comisia, cu regret, a fost nevoită să ia act şi să fiu scutit de a face armata activă.
    După câtva timp, unchiul vine la noi şi spune că a întâlnit la Buzău, pe marele comerciant de cereale Petrache Gheorghiu, căruia cu un an înainte îi făcuse propunerea de a-mi da un serviciu şi care, atunci, l’a refuzat. Acum el l’a întrebat dacă pot veni la el în serviciu. Eu, care după cum am mai spus, nu intenţionam să devin functionar, am plecat imediat la Buzău. Era ziua de 1 Martie 1907. Am venit la Buzău, am vorbit cu Dl. Petrache Gheorghiu, care mi-a spus că are nevoe de contabil. Eu nu cunoşteam contabilitatea, fiindcă în liceu, nu ni se predase, nici măcar noţiuni de contabilitate. L’am rugat să’mi arate registrele sale. Şi după ce le-am văzut — foarte simple, deşi afacerile erau de milioane — am spus că primesc şi mă oblig. Îmi dam însă perfect seama că nu aceasta era contabilitatea cea adevărată. Scrisul îl aveam frumos — căci trebuia să fiu şi corespondent — socoteli ştiam. Anul de practică la judecătorie — socotesc că mi-a folosit mult, făcându-mă să cunosc diferite feluri de afaceri şi în special legile. M’am înţeles cu 80 lei lunar şi odae de dormit — masa mă privea. Am rămas peste noapte la un hotel lângă gară şi în dimineaţa de 2 Martie am plecat, la 7 dim., cu trenul la gara Cilibia. Timp de ½ oră cât a durat călătoria s’a deslănţuit un viscol cu zăpadă multă şi mare. Abia am ajuns cu o căruţă la Com. Caragele — care e la jumătatea drumului dintre gara Cilibia şi Pogoanele. Căruţaşul n’a mai vrut şi nici n’ar fi putut să mai meargă mai înainte; mai aveam 7 km până la Pogoane. Am rămas la Caragele, la o cârciumă, unde am mâncat şi pe la ora 2 după amiază, părându-mi-se că viscolul s’a mai potolit, m’am hotărât să plec. Cum eu eram cu pălăria — am rugat pe cârciumar să-mi dea o căciulă şi am plecat, înotând prin zăpadă, care se depusese în grosime de 30-40 cm iar pe la adăposturi trecuse de 1 ½. După câteva ore de mers obositor, prin zăpadă — fără pârtie — ţinând pe lângă stâlpii de telegraf, am ajuns la Pogoane, ale cărui şosele erau înzăpezite. Mama s’a bucurat mult când m’a văzut acasă şi s’a bucurat şi mai mult când i-am spus că m’am angajat şi trebuie să plec. După 2 zile timpul s’a îndreptat şi am pornit trecând prin Carageale unde am lăsat căciula şi mi-am luat pălăria şi prin Gara Cilibia la Buzău. La 5 Martie 1907 — eram contabilul marei firme de cereale Petrache Gheorghiu — eu care n’aveam idee de contabilitate.
    Această zi a fost o răscruce în viaţa şi viitorul meu. Martie 1907 — dată istorică, prin nenorocirea abătută asupra Ţării Româneşti. Ţăranii moldoveni, nemaiputând suporta apăsările arendaşilor evrei, sărăcia şi mizeria, s’au revoltat. Peste 2-3 zile focul revoltei era în Oltenia şi apoi în toată ţara. Am început serviciul în acel timp de răsvrătire generală. Şi natura era răsvrătită, fiind un timp urât, cu ploi, frig, lapoviţă. Armata intervenise pentru înăbuşirea revoltei. Aveam în camera mea ostaşi olteni, din regimentele 1 şi 19 inf., iar patronul găzduia ofiţeri din aceleaşi regimente. Am cunoscut, atunci, pe locotenentul poet Vulovici. Bun militar, bun patriot şi care în războiul din 1916 — a murit de moartea care şi-o dorise într’una din poeziile lui „un glonte în frunte”. Nu eu voiu face descrierea celor ce s’au întâmplat atunci. Se ştie ce a fost şi ce a urmat. Pot spune însă că tot natura a contribuit în cea mai mare măsură la liniştirea revoltaţilor. Imediat ce soarele de primăvară a răsărit şi vremea s’a îndreptat ţăranii au lăsat armele revoltei, furcoaele, ciomegile şi celelalte arme şi au luat plugul, arma de pace, (Iaşi, 4 aug. 1985, Petrică: Da !), şi pacea s’a restabilit pe tot cuprinsul Ţării.
    Am început deci serviciul şi Dl. Gh. căuta să mă iniţieze în contabilitate aşa cum o practica el. M’am arătat ascultător, urmând un timp cu acelaş fel de contabilitate. Anul 1907 a fost un an agricol bun. Serviciul meu nu l’am limitat numai la lucrările de birou ci am intrat şi căutat să cunosc şi să lucrez în tot ce avea legătură cu comerţul de cereale (subliniat de Petrică) ca, descărcările de cereale în gări, saci goi, personalul ajutător. Mă străduiam să prind tot angrenajul afacerilor, să învăţ totul, să ştiu totul, în asa fel că la campania de vară am înfiinţat registre ajutătoare de tot felul, cele principale păstrându-le pe aceleaşi, întrucât nu ştiam încă cum să le înlocuiesc. Într’un cuvânt îmi dam silinţa să învăţ, să ştiu cât mai multe şi în definitiv să-mi mulţumesc patronul. Ceia ce se pare c’am reuşit, întrucât după 6 luni, mi-a sporit salariul la 100 lei lunar. Un salariu destul de bun, pentru acele timpuri când leul hârtie valora 1 leu aur. Cu masa cheltuiam 1 leu, 1,50 pe zi — cam 2 lei pe zi şi cu celelalte nevoi, mai trimiteam mamii, m’am îmbrăcat bine, căci acum trăiam într’alt mediu. Aveam şi libertate, citeam, etc. Trăiam însă singur şi mama acasă la Pogoane singură. Mă gândeam s’o aduc la Buzău, pentru ca fiind împreună să trăiesc şi eu mai bine şi să pot face şi ceva economii.
    Vara anului 1908 — a fost scurtă şi recolta f. proastă în judeţul Buzău. Dl. Gh. s’a gândit c’ar putea face afaceri mai bune în Oltenia şi m’a anunţat că voi merge şi eu. Înaintea plecării, am adus pe mama la Buzău în casa pe care am închiriat-o pe Strada Săgeţii 24 , în Iulie 1908. Căsuţa modestă cu 2 camere în aceiaşi curte cu proprietarul, cu grădină frumoasă şi fete şi mai frumoase . Plăteam 12 lei pe lună. După instalarea mamii, am stat f. puţin cu dânsa, neavând timpul să cunosc de aproape proprietarii şi pe fete şi am plecat în August în Oltenia. Deşi munceam mult, totuşi munceam cu f. multă tragere de inimă şi plăcere. Totul era nou pentru mine, afacerile, mediul în care trăiam şi felul de a trăi. Eram mulţumit. Făcusem un salt. Eşisem oarecum din mai mult decât modesta situaţie şi fel de a trăi. Am intrat într’o lume nouă, căreia, modest, căutam să mă adaptez. În ceia ce privea dragostea mea din copilărie şi adolescenţă, era aceiaşi, neatinsă, „sentimentele neschimbate”, dar  închise în inima mea. Nu mai aveam însă nici un fel de relaţiuni şi nici nu căutam să am. Aşteptam. Ce? Nu ştiam încă. Nădăjduiam însă într’o apropiere şi reluare a raporturilor, care trebuia să ducă la atingerea ţelului urmărit de mine, de mic copil, fără exagerare, „căsătoria”. Împlinisem 21 ani. Am încheiat două capitole din viaţă: copilăria şi adolescenţa. Bilanţul: o copilărie lipsită de bucurii, nerămânându-mi în minte, decât peregrinările din sat în sat, boala tatei şi mici întâmplări. Adolescenţa — tristă, moartea tatei, moartea fratelui, umilinţi, izolare de lume — fără totuşi să pierd credinţa în mai bine şi izbândă prin muncă.
    Despre tata mi-a rămas cea mai bună impresie — a fost un om drept, cinstit în toate acţiunile lui, în lume şi în viaţa familială; bun şi blând şi iubitor faţă de „Bucuraş“ al lui. Iar mama şi-a dat toată silinţa ca, în limitele cunoştinţelor ei de femeie simplă, să-mi dea o educaţie şi o îndrumare în viaţă cât mai bună. Ea mi-a insuflat teama şi repulsia faţă de cariera de funcţionar. Ea m’a învăţat să deosebesc ce e bun şi ce e rău. Ce e drept şi ce nu e drept. Respect faţă de aproapele şi bun strein. În rezumat m’a îndrumat spre muncă şi câştigarea existenţei în mod cinstit, fără să lovesc pe aproapele şi să râvnesc să acaparez bunul lui. Principii care m’au condus toată viaţa. Eternă să le fie memoria!
    În Oltenia — toamna anului 1908 — am lucrat, în cereale, la Slatina, Caracal, Corabia. Nu mai era vorba numai de contabilitate ci, intrasem în toate amănuntele comerţului cu cereale, în special grâul, principalul articol de comerţ al firmei Petrache Gheorghiu. La începutul lui Decembrie(după închiderea navigaţiei pe Dunăre) am revenit la Buzău. Am petrecut sărbătorile de iarnă cu mama. Tot în acest timp, în sărbători, am cunoscut mai de aproape pe propietarii mei şi familia. Am reînoit cunoştinţa cu Virginia, una din fiicele lor. Zic am reînoit, fiindcă de fapt ne cunoşteam de când eram elevi. Eu în cl. a III-a de liceu şi ea în aceiaşi clasă la Profesională. Eram „vecini, pe aceiaşi stradă”, totuşi nu ne-am vorbit niciodată. Îmi amintesc: „O zi de vară. Veneam dela şcoală pe Str. Ştefan cel Mare. Plouase şi era strada plină de apă. În faţa mea două eleve, (codănace) dela Profesională. Virginia Ionecu şi Lenuţa Marinescu. Lenuţa Marinescu — o fată îndrăzneaţă şi emancipată, spune tare: „Eu săr şanţul.” Virginia: „Eu nu pot.” Lenuţa răspunde: „Pe tine te ia în braţe Bucur.” Tăcere, şi din partea lui Bucur — care era un timid, mai ales faţă de două fete. Tăcere şi din partea Virginiei Ionescu.” Dar, cuvinte profetice; ceia ce nu s’a putut atunci, a fost posibil peste câţiva ani. Şi pentru o viaţă întreagă. Reînoirea cunoştinţei noastre n’a însemnat însă deocamdată, decât, pot spune o legătură prietenească, între un băiat tânăr şi o fată. Ne întâlneam f. rar, fiecare având ocupaţiunile lui; mai ales că, după sărbători, eu am plecat, pentru afaceri, în Moldova, Bacău şi Piatra Neamţ unde am stat până în Martie. Eram tot mai bine văzut de patron, socotit, deja, ca un om de încredere, căruia îi poţi încredinţa orice afacere, spre rezolvare. Şi într’adevăr, nu am dat loc niciodată la nemulţumire. Salariul era 120 lei lunar, în plus cheltuielile de deplasare şi întreţinere în timpul cât lucram afară din oraşul Buzău. Eram în prim\vara 1909, aveam 22 ani, o ocupaţiune frumoasă şi stabilă şi viitorul înainte — deschis. Pentru acest viitor mă străduiam şi munceam cu tragere de inimă şi dragoste. Atunci, la Piatra, am cunoscut pe fata gazdei mele. O fetiţă de 16 ani, care-şi da aere de fată mare şi care, neavând altceva mai bun de făcut, se îndrăgostise de mine. Se îngrijea de mine, mai mult decât trebuia. Odae curată, patul de o curăţenie exemplară, în plus — mă aştepta în fiecare seară, oricât de târziu aş fi venit. Era fată de gospodari moldoveni. N’am făcut nimic, n’am spus nici un cuvânt, prin care s’o fac să înşeleagă că i-am aflat secretul. O tratam, pur şi simplu ca o fetiţă romantică şi nu i-am spus vreun cuvânt, prin care să-i arăt c’aş fi împărtăşit sentimentele ei. Îmi plăcea s’o văd, să stau cu ea de vorbă, oricât şi orice — în afară de vorbe de dragoste. O socoteam copil, rudă, soră mai mică. Am plecat la sfârşitul lui Martie. Am mai revăzut-o în Mai, acelaş an, şi apoi n’am mai avut ocaziunea de a merge la Piatra. În schimb mi-a scris şi trebuia să-i răspund, ani de zile, chiar după ce mă căsătorisem. Am revăzut-o după 2.. ani. Ea nu s’a căsătorit. Când ne-am revăzut, eram bătrâni amândoi. Revedere tristă — care a închis definitiv şi acest capitol.
    Primăvara lui 1909. Eram cu serviciul la birou — în Buzău. În birou un telefon, ca în orice birou de afaceri. Convorbiri multe şi zilnic. Pe atunci telefonul nefiind automat, trebuia să rogi pe Domnişoara telefonistă să te servească. Telefonista — Virginia Ionescu — vecina, cunoscuta mea şi poate şi prietena. Făceam comanda — Brăila, Bucureşti sau alt post. Reveneam — şi până la darea legăturii, schimbam câteva cuvinte, la început, mai multe mai târziu şi timidul — când era în faţa fetelor, devenea îndrăzneţ, la telefon. De aci, idila a început. A continuat în grădina de fructe acasă în timpul liber pentruca, într’o seară, fără să fi avut vre-o înţelegere prealabilă, să ne găsim în mijlocul curţii, la distanţe egale de casa fiecăruia, să ne spunem că ne avem dragi — şi să schimbăm primul sărut. De acum — adio dragostei din copilărie şi adolescenţă. N’am mai gândit la ea. Ani de zile nu ne-am mai văzut, iar când împrejurările, mai târziu, ne-au pus faţă în faţă, nici un fior, nici o bătae mai repede de inimă. Doi foşti colegi, cari se regăsesc — pur şi simplu — ca prieteni. Alt episod închis. Eu mi-am urmat drumul în viaţă, am întemeiat o familie. Ea a rămas necăsătorită. Acum viaţa mea se desfăşura normal la serviciu în Buzău, cu deplasări temporare şi mai puţine, fiind ocupat la reşedinţa firmei(Buzău) centrul afacerilor, care, de altfel, erau întinse aproape în toată ţara, însă contabilitatea era unică, la centru. Între timp mi-am procurat manuale de contabilitate, le-am studiat, am exersat şi la începutul anului 1910 – am pus în faţa patronului, noile registre, în partidă dublă, întocmite după regulele contabile. De data aceasta, rolurile se inversaseră. Nu mai eram eu cel ce trebuia iniţiat ci, patronul. Dar dacă eu pricepusem uşor şi repede contabilitatea simplă ce o purtase până atunci – el nu putea pricepe cu nici un chip, mecanismul contabilităţii în partidă dublă şi se îndoia dacă ceeace fac eu e bun sau nu. N’a trecut însă mult şi s’a luminat, odată pentru totdeauna şi iată cum.Într’o zi, directorul Bancei Agricole din Brăila, bancă cu care lucram, vine în vizită la D-sa şi vine şi în biroul, unde lucram eu. Am folosit momentul acesta, punând în faţa directorului registrele rugându-l să vadă şi să spună dacă sunt ţinute bine. După ce le examinează, spune: „da, sunt f. bine”. Atunci, patronul meu se linişteşte şi niciodată n’a mai fost vorba şi nici nu a mai căutat să vadă registrele în toţi anii următori. Îndeplineam şi serviciul de casier acum şi de multe ori, aveam în casă, sume f. mari, pentru acea vreme, sute de mii de lei, cari reprezentau valoarea a sute de vagoane de cereale. În aşa fel căpătasem încrederea patronului că niciodată n’a făcut controlul casei, să vadă cum am întrebuinţat banii încredinţaţi. A trecut anul 1909.
    În 1910 încep a mă gândi la căsătorie. Sentimentul de dragoste către Virginia se statornicise solid, fără primejdie de a fi influenţat sau schimbat. De altfel, dragostea era reciprocă şi ne hotărâsem să ne căsătorim, chestiune, de care luaseră cunoştinţă şi părinţii ei şi mama. Totuşi lucrurile se tergiversau şi nu din cauza noastră. Din partea ei, părinţii, probabil nu se puteau hotărî să-şi dea fata după un tânăr care nu avea un serviciu la Stat — considerat ca singur mijloc sigur de trai, ei înşişi fiind funcţionari, mai ales că, un tânăr coleg de birou al Virginiei o ceruse şi el, aşa că aveau de ales între un func]ionar stabil şi unul particular. Din partea mea — opoziţia patronului, care necunoscând fata pe care voiam s’o iau, mă reţinea de la acest pas. Iar eu nu voiam să trec peste cuvântul lui, căci îl socoteam ca şi un tată pe el care s’a arătat întotdeauna binevoitor şi în]elegător cu nevoile mele, căutând a-mi asigura un viitor bun. Văzând hotărârea mea de a mă căsători, s’a interesat, în lumea în care trăia şi făcea afaceri şi-mi găseşte şi propune fata unui moşier oltean, cu o zestre de 40000 lei, ceia ce însemna, pentru un viitor cerealist, un capital mare, cu care puteam cumpăra, deodată, circa 40 vagoane cereale. I-mi spune: „Vrei să te însori?” Răspund „Da”. „Uite ţi-am găsit fata moşierului D. oltean, cu zestre bună. Însoară-te.” I-am răspuns: „Dacă mă însor acum, mă însor să iau fata asta(Virginia). Dacă nu pot s’o iau acum, fiindcă Dv. nu vreţi, mai aştept.” Aceasta ca să capăt timpul necesar ca să-l conving. Între timp familia ei consimte fără alte obiecţiuni şi încep a face preparativele necesare. Dar, în Decembrie 1910, tatăl Virginiei, viitorul meu socru, încetează din viaţă. Totul, se suspendă, pentru moment. Văzând patronul meu că sunt absolut hotărât să mă căsătoresc cu fata ce mi-am ales şi pe care, între timp, a căutat s’o cunoască, consimte şi el şi se oferă să ne fie naş. Dar se iveşte altă piedică, destul de serioasă. Virginia, ca funcţionară la P.T.T., nu se putea căsători decât cu un bărbat, tot din P.T.T.(aceasta, se zice, pentru păstrarea secretelor corespondenţei). Deci, cere autorizaţia spre a se căsători, pe cale erarhică — care-i este respinsă. Comunic aceasta patronului, viitorul naş, care ia asupră-şi obţinerea autorizaţiei. Îi înmânez cererea şi într’adevăr vine cu aprobarea direct dela Ministerul da Interne, de care aparţinea atunci P.T.T. Învingând deci toate piedicile – ne căsătorim la 6 Februarie 1911. Salariul meu era atunci 150 lei lunar şi Virginia 100. Suficient, ca să putem trăi bine. Odată căsătoriţi, am şi pornit să mărim căsuţa, care acum era a noastră. Am separat curtea – am clădit o odae spre stradă, alta în curte şi gata 3 odăi şi bucătărie. Munceam amândoi, la rosturile noastre, iar mama cu gospodăria. Nu s’a împlinit anul ş‘am căpătat o fetiţă — Lenuţa. Dragostea şi înţelegerea deplină domnea în căsnicia noastră. Mama avea acum 2 fete şi un băiat, una mică în leagăn, alta mare la treabă. Între timp şi eu şi Virginia, avansasem în salariu. Eu aveam 300 lei lunar şi deplasări, iar Virginia 120 sau 150, iar în inimi aceleaşi sentimente — dragoste şi înţelegere. Copilul — ne apropiase şi mai mult. Trăiam retraşi, cu f. puţin contact cu lumea de afară. Naşul — patronul — aprecia credinţa şi dragostea cu care munceam şi eram, acum, procuristul firmei, conducător al afacerilor sale şi călătoream mult. Contabil — în subordine — aveam un licenţiat al Academiei, care, însă, cu toată licenţa, sau din necunoştinţa comerţului cu cereale, cam încurca socotelile şi eram nevoit să mă ocup şi de el — controlându-l.
    În 1912 — izbucneşte războiul balcanic. Eram la Dunăre la Olteniţa. În 1913 — eram la Bucureşti, de unde plecam dimineaţa, în diferite direcţii şi mă înapoiam seara sau la 2-3 zile. Aveam cameră(birou) la fostul Hotel Metropol(Bulev. colţ cu Str. Academiei). In Iunie 1913 — mobilizarea armatei mă găseşte în Bucureşti. Trebuind să mă prezint la Cercul de Recrutare(deşi nu făcusem armata activă) telefonez la Buzău. Vine Dl. Gh.(patronul) şi mă schimbă luând în primire afacerile ce aveam asupră-mi — iar eu vin la Buzău, mă echipez soldat  şi mă prezint la Cercul Recr. Buzău, care după 3 zile să-mi spună că eu, nefăcându-mi mutaţia de la Com. Pogoane — şi întrucât Pogoanele aparţine Cerc. R. Slobozia, trebuie să mă prezint acolo. Rămas bun — şi plec cu un tren de alţi mobilizaţi. Ajung la Slobozia şi după altă şedere de 3 zile, să mă trimită acasă, întrucât categoria mea de soldaţi(dispensaţi) nu sunt chemaţi. Vin acasă, dar n’aveam astâmpăr şi umblam fără rost. Timp de 3-4 săptămâni, zilnic eram în gară şi priveam cu jind la militarii, cari treceau cu trenurile. M’am liniştit numai după ce scurta campanie din Bulgaria s’a terminat. Trebuia să mă prezint la serviciu şi chiar am fost chemat la Bucureşti, unde m’am şi dus cu maşina firmei, împreună cu naşa. N’am stat mult acolo, căci în luna de zile cât am stat acasă, mi-am făcut multe planuri şi socoteli şi eram hotărât să nu mă mai înapoiez la serviciu şi să încep comerţ pe cont propriu.  La luarea acestei hotărâri a contribuit şi un fapt — se pare — de mică însemnătate — dar care pentru mine a fost hotărâtor. Şi iată ce! Când am venit dela Bucureşti ca să mă prezint la Regiment, trebuia să dau în primire şi lucrările ce aveam asupră-mi la biroul din Buzău. Aici, era fratele naşului(al doilea patron — asociat), căruia i-am predat ceia ce aveam de predat. Şi, cum eu eram şi casierul, reţinusem salariul pe toată luna Iunie, deşi eram la 22 Iunie. Fratele patronului, Dl. V.Gh. — îmi atrage atenţiunea c’am primit salariul pe 8 zile în plus. Răspund „Da. Şi, dacă voiu scăpa sănătos din războiu, voiu munci şi veţi reţine, dacă nu, atunci pierdeţi şi Dv. 80 lei “. Această pretenţiune, nejustificată — făcută unui om care a muncit 7 ani pentru firmă, m’a scârbit fără măsură. Este drept că naşul — stăpânul — cu adevărat, n’a ştiut nimic şi niciodată procedarea fratelui său faţă de mine. Deci, hotărât, când am fost rechemat să-mi reiau serviciul, am răspuns că odată încheiate socotelile dintre noi, rămân bune încheiate şi nu m’am dus. Acum nu mai puteam da înapoi, vrând nevrând trebuia să încep ceva. Bani n’aveam. Mama care, între timp, vânduse casa din Pogoane, avea o sumă de 4000 lei, depuşi la Banca Agricolă din Brăila. O conving să scostem aceşti bani cu care să încep treaba. După oarecare ezitare mi i-a dat. Astfel în August 1913 — am devenit negustor de cereale pe cont propriu. Iată-mă ajuns la o altă răscruce de drum, capitală. Mi-am luat o sarcină extrem de grea, de reuşita căreia depindea acum, soarta familiei mele, căci aveam o familie şi răspunderea faţă de mama care-mi încredinţase avutul ei, rezerva pt. bătrâneţe. Deci dublă răspundere. Nu mă temeam însă. Dacă capitalul material era insuficient, pentru afacerile ce-mi propuneam, aceasta se compensa, însă prin pregătirea şi cunoştinţele ce acumulasem timp de 7 ani, cât servisem la altul, ceia ce’mi da curaj şi încredere. Şi apoi în aceşti 7 ani cunoscusem şi eram bine cunoscut de arendaşi şi proprietari agricoli, mai puţin de ţărani, cu cari lucrasem mai puţin. Şi, trebuie s’o spun că mulţi proprietari mi-au acordat încrederea lor şi astfel, am căpătat încredere în mine. Am pornit la treabă, aşa de bine, că la încheierea primului meu bilanţ, pentru 5 luni de activitate, capitalul meu se dublase, adică pe lângă cei 4000 lei ai mamei, aveam şi 4000 lei ai mei, în plus ustensilele necesare negoţului de cereale(saci, cântare, etc.). În plus, mă făcusem cunoscut, ca un bun şi priceput cerealist, pe piaţa Brăilei, unde mi s’a oferit credit. Un comerţ şi mai ales un comerţ de cereale în stil mare, aşa cum gândeam eu să-l fac, nu se putea rezuma numai la capitalul propriu — ci, în cea mai mare parte, la credit. Deci, anul următor 1914, am intrat în relaţiuni de afaceri cu firma Grigore Cicei şi Alecu Gheorghiu(pe care-l cunoscusem când şi el îşi făcea ucenicia la B-ca Agricolă). Cu aceşti oameni am lucrat, apoi, neîntrerupt timp de 30 de ani, fără ca între noi să avem cel mai mic diferend. Anul 1914 — mi-a adus, din nou, dublarea capitalului, şi al doilea copil — Petrică — băiatul tatii. Şi, întrucât, acum având oarecum — o situaţie consolidată, prin capitalul de care dispuneam, creditul şi un nume de negustor cinstit — a fost posibil şi necesar ca Virginia — să se retragă din serviciul poştei, unde şi ea’şi făcuse o situaţie şi un bun renume — şi să rămână acasă — sotie, mamă, gospodină şi ajutoarea mea cea mai de preţ. Cu toată munca mea, în afară, care era o luptă zi de zi, la încheiera ei zilnică, găseam în căminul meu, înţelegere deplină, dragostea nedesminţită a tovarăşei de viaţă, dragostea pentru copii şi a copiilor şi sfaturile şi îndrumările mamii, care era mândră şi se bucura de reuşita mea şi de felul cum mă ridicam văzând cu ochii. Eu, cel neluat în seamă, cel orfan şi fără sprijin — acum începusem a însemna ceva în viaţa comercială a oraşului. Trebuie să menţionez că naşul, fostul meu patron, care un timp după plecarea mea de la el, se ţinuse în rezervă faţă de mine, a revenit ş-am reluat relaţiunile de prietenie şi adesea mă chema să-i verific şi să-i pun la punct contabilitatea, ţinută de contabili ce se schimbau des şi cari-i încurcau socotelile.
    În 1914 — prin August — începe războiul mondial(primul). Un timp, negoţul tot, trece printr’o criză, o stagnare. Cel de cereale — la fel. Dar după precizarea atitudinei de neutralitate a ţării noastre, lucrurile se limpezesc într’o măsură oarecare.  Anul 1915 — l’am petrecut între cazarmă şi comerţ — am reuşit însă tot aşa de bine la sfârşit de an, întrucât cerealele noastre erau căutate şi bine plătite de ambele tabere beligerante. Anul 1916 — am fost aproape tot timpul la cazarmă, până la începerea războiului(15 Aug. 1916). Printre picături, însă, mai învârteam la ceva cumpărări şi vânzări de cereale.
    Începutul războiului m’a găsit deja concentrat. Făceam parte din Reg. 8 Inf., batalionul 4, compania 3-a — ca unul ce nu făcusem armata activă, iar acest batalion era format din oameni cu instrucţia necomplectă. În timpul concentrărilor, din urmă, lucrasem — ca ajutor — la Serviciul Mobilizării, unde reuşisem să-mi fac un nume de bun lucrător(secretar). Nu eram însă încadrat secretar în tabela de mobilizare, întrucât lucram ca supranumerar — la diferite lucrări. Cu 15 zile înainte de mobilizare — titularul încadrat — moare, iar în locul lui nu a fost trecut nimeni. Către sfârşitul lui August 1916 batalionul 4 din care făceam şi eu parte, pleacă pe front. În preziua plecărei am fost mutat din Bat. 4 în Compania de Depozit şi repartizat secretar la Serviciul Mobilizării în locul rămas vacant prin moartea celui din tabel. Am făcut această menţiune pentru a arăta că de multe ori, în viaţa mea, am avut ocaziunea să simt puterea Divină asupră-mi. Batalionul 4 — şi în special Compania 3-a din care fusesem mutat — a fost aproape în întregime nimicit în luptele din Vlaşca.
    Anul 1916 — Septembrie — când încă nu plecasem din garnizoana Buzău — mi-a adus al treilea copil — pe Ana — mică şi la fel de dragă ca şi ceilalţi doi. Acum, eram cu adevărat tată de copii(trei). Eram cineva. Încă mai aveam timp şi pentru ei — căci fiind cu serviciul tot în oraş, nu eram încazarmat ci, mâncam şi dormeam acasă. Afacerile încetaseră. Strângeam totul pe lângă casă. Plecam în războiu. Dar în mai puţin de 3 ani reuşisem să-mi pun la adăpost de lipsuri familia — mama, Virginia şi scumpii mei trei copilaşi. Aşteptam plecarea şi nădăjduiam într’o întoarcere. Nădejde ce mi-a fost împlinită.
    În Octombrie am părăsit garnizoana Buzău, împreună cu recruţii ctg. 1917 şi 1918 şi ne-am stabilit în Com. Bătineşti-Putna. În Noembrie 1916 am venit într’o delegaţie la Divizie, în Buzău, cu care ocazie mi-am revăzut pe mama, Virginia şi cei trei micuţi, cea mai mare de 5 ani, cea mai mică de o lună, băiatul — Petrică — de 2 ani. Am plecat apoi şi nu ne-am mai revăzut până în Mai 1918. În tot acest timp — Noembrie 1916 – 5 Ianuarie 1917 — în retragere, am parcurs întreaga Moldova, până la Botoşani în marş pedestru şi cu arhiva „Mobilizări” în căruţă. A fost una dintre cele mai ploioase toamne, după care a urmat o iarnă f. grea. Am trecut această iarnă în satele Cerchezeni şi Baluşeni din Jud. Botoşani. În cimitirul satului Cerchezeni au rămas circa 800 oameni din Reg. 8 Infanterie, răpuşi de mizerie şi exantematic. În Martie 1917 serviciile P.S. ale Regimentului 8 Infanterie s’au instalat în Com. Băluşeni Botoşani. N’am locuit în sat, ci tot timpul am dormit în biroul „Mobilizări” care se găsea într’o cameră dela Primărie. N’am avut contact nici cu populaţia locală, ceia ce m’a ferit de „exantematic”. Cum mi-am trecut aceşti aproape doi ani, nu e interesant. Mi-am făcut datoria, unde am fost pus, am împlinit ordinele şi cele privind atribuţiunile mele şi pe ale altora, mai mari în grad, aşa fel că în Aprilie 1917, am fost avansat caporal iar în Septembrie 1917, sergent. La 4 Mai 1918, împreună cu alţi camarazi, am fost trimis, pentru a fi demobilizaţi, la Comandamentul Diviziei V în Comuna Truşeşti-Botoşani, unde ni s’a cetit ordinul de demobilizare, pornind apoi la Gara Truşeşti – pentru îmbarcarea la tren. Când să mă sui în vagon – mă aud strigat, din gură în gură, de către camarazi „Sergent Constantinescu Bucur, la ordine la Dl. Maior”. Maiorul Constantinescu Nicolae – Şeful de Stat Major al Diviziei, venise în gară şi mă căuta. Nu ştiam pentruce. Mă prezint, salut şi aştept. Maiorul îmi întinde mâna şi-mi zice: „Îţi mulţumesc pentru bunele servicii ce ai adus Regimentului, în timp de aproape 2 ani. Mergi sănătos şi să-ţi ajute Dumnezeu să găseşti bine şi sănătoşi pe cei de acasă.” Îmi strânge mâna prieteneşte. Foarte emoţionat, mulţumesc şi salut. A fost răsplata mea, primită în faţa camarazilor prezenţi, din mai multe regimente ale Diviziei, pe care am primit-o cu deosebită satisfacţie şi foarte multă plăcere. La 7 Mai 1918 am sosit la Buzău şi am fost încartiruiţi în Liceul Hajdeu. N’am stat nici un sfert de oră, căci ar fi fost imposibil ca, în oraşul meu fiind, să pot sta şi să nu merg să-mi văd pe cei dragi, cari nu ştiau că am venit. Deci, am plecat acasă. Erau orele 4 după amiază, când am intrat pe poarta casei mele, de unde plecasem, acum, aproape 2 ani. Nu mai descriu bucuria revederei Virginia, mama. Copii, cei mari, Lenuţa şi Petrică, erau prin vecini. Numai Ana cea mică, la propriu şi la figurat, era acasă – însă ea nu cunoştea pe tata, aşa că nici nu se putea bucura. Ba, ceva mai mult, a refuzat să-mi vină în braţe. Între timp sosesc şi cei mari – mari şi frumoşi – cari l’au primit, aşa cum trebuia, pe tata cel mult aşteptat. Iar tata i-a cuprins apoi pe toţi trei şi apoi pe toţi cinci (copiii, Virginia, mama) şi i-a strâns în braţe şi la inima lui. Dumnezeu ne-a ajutat pe toţi şi ne-a învrednicit, pe mine să trec tot timpul de războiu – sănătos şi să mă întorc sănătos şi întreg între ai mei, iar pe cei dragi, ai mei, să fie sănătoşi, şi să le vină acasă – fiul, soţul şi tatăl. Am aşteptat şi am crezut în revedere şi credinţa mi s’a împlinit.
    După ce mi-am regult situaţia de demobilizat, faţă de ocupanţi (nemţi) şi după ce am luat cunoştinţă de cele întâmplate în lipsa mea, găsind totul mai mult decât mulţumitor – mama şi Virginia îngrijind foarte bine agoniseala noastră, am căutat să încep a lucra ceva – pentru a câştiga cele necesare, fără a mai ataca strânsura veche. Şi, ce puteam face decât ceea ce învăţasem, adică comerţ. Cereale nu mai erau, fiind strânse pentru armata de ocupaţie şi pentru hrana populaţiei, iar recolta anului 1918 se anunţa mai mult decât rea, fiind un an extrem de secetos. Totuşi – prin legăturile ce aveam, mergând pe la sate – am început a găsi şi scoate la iveală din grânele ascunse(îngropate) şi cumpăram mici cantităţi şi le prefăceam în făină – care era căutată de brutari. În afară de asta, aveam în podul casei circa 3000 kgr. grâu – pe care eu, la plecare, îl lăsasem în magazie, şi pe care mama-l suise şi păstrase în podul casei. Nu aveam curajul să mă avânt în afaceri mari. Cumpărasem 2 cai şi căruţa cu care mergeam la sate. Prudenţa, ca să nu zic direct frica – de a nu pierde banii strânşi înainte de război, m’a împiedicat să fac afaceri mari. S’au făcut şi s’au câştigat bani mulţi, cu vânzările şi cumpărările de imobile. N’am făcut acest fel de afaceri şi am aşteptat normalizarea felului meu de comerţ, cerealele. În acelaş an – 1918 – am intrat – pot spune, pentru prima oară –în viaţa publică, fiind ales consilier al Camerei de Comerţ din Ploieşti – din partea Jud. Buzău, împreună cu alţi 4 colegi negustori. De acum înainte activitatea mea comercială, se împleteşte cu activitatea publică. Nu eram înscris în nici un partid politic, simpatizam însă şi votam pe conservatori. Războiul a adus prefaceri mari şi în viaţa politică. Conservatorii, cari făcuseră „pacea de la Buftea”, la primele alegeri după eliberarea ţării, au fost înlăturaţi şi apoi complect desfiinţaţi ca partid. Din tranşee au ieşit alte năzuinţi, cari au dat naştere altor partide: ţărănist, al poporului, etc. Odată cu înlăturarea de la Guvern a conservatorilor, lucrările şi legiuirile efectuate sub guvernarea lor – au fost anulate – deci şi alegerile de la Camerele de Comerţ. După izgonirea nemţilor din ţară, toate au început a reintra în normal, aşa că am putut a-mi relua comerţul meu de bază, comerţul de cereale. Întrucât, însă, ne loveam de multe greutăţi şi oprelişti, tot comerţul în general şi cel de cereale în special, au reluat fiinţă, reorganizându-se, asociaţiile pantru apărarea intereselor comercianţilor: Cercul Comercial, Sfatul Negustoresc. Făceam parte din Cercul Comercial încă din 1915. Aşa dar negustorii se găseau împărţiţi în două asociaţii, fiecare cu acelaş scop „apărarea intereselor de breaslă”. Dar, activând separat, dădeau impresia, mai ales conducătorilor politici, că se găsesc în tabere separate şi căutau a-i acapara şi pune în slujba intereselor lor de partid. S’au găsit, în ambele asociaţii, oameni înţelegători care şi-au zis că n’au rostul două asociaţii negustoreşti într’un oraş ca Buzăul şi că fiind una mare şi puternică, ar putea, cu mai multă tărie să împlinească scopul pentru care au fost înfiinţate. S’a luat iniţiativa contopirei într’o singură asociaţie. S’au găsit câţiva idealişti şi luptători. S’au convocat adunări comune; până la urmă s’a ajuns la o efuziune. Pentru aceasta, am fost în primele rânduri şi n’am regretat. După contopire, am fost delegat cu încă un coleg să facem cunoscut asociaţiilor centrale(din Bucureşti) şi să obţinem aprobarea. Ceea ce am făcut, aşa că la Buzău, singura asociaţie negustorească se numea „Cercul Comercial şi Industrial şi Sfatul Negustoresc Unite“ din oraşul şi judeţul Buzău. Aceasta în anul 1919. În Consiliul de conducere, unificat, am fost ales şi eu. De atunci mi-am făcut un crez din apărarea, pe căi legale, a intereselor negustoreşti, crez pe care nu l-am desminţit până la desfiinţarea tuturor asociaţiilor de această natură, în anul 1948.
    După această digresiune, pe care am socotit-o necesară, revin la activitatea mea personală. Mi-am reluat regulat comerţul şi viaţa de familie. Lenuţa, primul meu copil, a cărei naştere a făcut să-mi dea noi puteri şi dragoste de muncă, jucăria şi distracţia mea, după munca zilnică, copilul dragostei noastre, împlinind 7 ani, merge la şcoală. Dar localul şcoalei, care avusese altă destinaţie în timpul războiului(spital, cazarmă, etc.) era de neîntrebuinţat. Pentru dragul ei şi al tuturor celor mici ca ea, am pornit şi am reuşit, ajutând Primăria, s’o facem ceea ce trebuia să fie, şcoală. Am procurat geamuri, cari lipseau şi, în piaţă şi mobilier şi şcoala a putut începe. De atunci am fost nelipsit, aproape tot timpul, cât copiii mei au fost la şcoală şi încă 7-8 ani, după, în comitetul Şcoalei nr. 4 fete, şi în multe, multe alte comitete şi comisii. Nu mi-a părut rău, ceea ce am făcut a fost de dragul celor mici şi din dorinţa de a fi folositor colectivităţii. Lenuţa şi apoi pe rând, toţi copiii mei au fost fruntaşii şcolilor pe unde au trecut, iar eu, cu atât mai mult, mă îngrijeam de nevoile şcoalei. Eram mândru de copiii mei, deşi se zice că mândria e un păcat, totuşi îl aveam. Dacă activam şi în afară(Sfat Negustoresc, Şcoală) totuşi nu-mi neglijam treburile mele care-mi mergeau tot aşa de bine, ca la început. Anul 1919(Februarie 4) îmi aduce alt copil, al 4-lea, pe Nicu, al doilea fecioraş, adus de tata din Moldova. Bucurie mare pentru toţi şi un nou imbold la muncă. Începe a doua serie de copii(după război). Îi aşteptam, atât eu cât şi Virginia. Casa ne era plină de copii sănătoşi, frumoşi şi multă voie bună, dragoste şi înţelegere. Atât eu cât şi Virginia nu cunoşteam altă lume, alte distracţii, decât cele din casa noastră. Rar şi cu greu eşeam din cuibul nostru, unde ne simţeam şi eram fericiţi. Începusem a ne gândi să mai mărim casa, care începuse a deveni neîncăpătoare, pe măsură ce familia se înmulţea. Pe măsură ce un copil nou venea, ocupa leagănul, iar cel din leagăn trecea la mama care era „mama” şi pentru ei, iar adevărata mamă era „mămica”. „Mămica” era aceiaşi pentru toţi, îi alăpta, îi îngrijea pe toţi cu aceiaşi dragoste nemăsurată – pe cei mici şi pe cel mare – căci şi pentru mine dragostea şi grija ce-mi purta era nepreţuită. Aşa se desfăşura viaţa noastră între muncă, dragoste, înţelegere şi voie bună, – de aceia aveam şi desfăşuram multă putere de muncă.
    În 1920 colegii din Sfatul Negustoresc, mă aleg, împreună cu alt coleg St.O. Bică să-i reprezint în Consiliul Comunal al Oraşului Buzău. La Guvern era Generalul Averescu, iar Prefect la Buzău era profesorul Zaharescu(fostul meu profesor). Ne prezentăm, eu şi colegul meu, ca aleşi ai negustorilor. Profesorul Zaharescu ne primeşte foarte bine şi cum ne cunoştea pe amândoi, încă de pe băncile şcoalei, ne spune: „Bine, sunteţi aleşii negustorilor, dar faţă de fostul vostru profesor n’aveţi nici o obliga]ie?”. Răspundem: „Ştim că vă datorăm respect şi ascultare.” El: „Nu e de ajuns, trebuie să-mi dovediţi asta, înscriindu-vă în partidul poporului, condus de Generalul Averescu.” Cum, amândoi, fusesem în război şi numele Generalului era un crez, nu ne-a fost greu să-i împlinim dorinţa fostului nostru profesor. Aceasta nu m’a împiedicat ca peste câteva luni, să vin în conflict, nu cu profesorul Z. ci cu prefectul Z. şi să demisionez. Eram şi atunci, cum de altfel am fost tot timpul, independent şi nesupus nici unei discipline impuse şi contrarii vederilor mele şi intereselor ce apăram. În 1920 – aveam 33 ani – iar mama şi poate şi eu – era mândră că feciorul ei, ajunsese Consilier comunal în oraşul Buzău. Biata mama ştia de unde am pornit şi cât am luptat ca să ajung aici. Nu spun asta ca să mă mândresc – căci n’aveam cu ce. Mi-am făcut şi aici datoria aşa cum ştiam eu s’o fac. Nici atunci şi nici mai apoi, n’am cerut nimic, am primit ceea ce mi s’a oferit şi unde am fost ales şi nu impus. Afacerile-mi mergeau bine. Aveam curtea plină de vite(vaci, cai, boi) şi păsări. Am cumpărat, de la un alt cerealist bătrân, magazia de cereale pe care am demontat-o şi am remontat-o în curtea mea. Curte şi gospodărie mare şi frumoasă. Aveam munca împărţită: eu cu comerţul, mama cu gospodăria din afară(vaca, păsări, etc.), iar Virginia gospodăria interioară şi, în primul rând, copiii. Munceam toţi cu drag şi munca ne era binecuvântată. Înţelegerea deplină domnea în casa noastră, iar dragostea şi încrederea dintre mine şi Virginia, era aceiaşi, ca la începutul căsniciei noastre. În 1921 – în noaptea de Sf. Ilie – Dumnezeu ne-a dăruit al cincilea copil, o fetiţă mică, albă, ochenată, drăguţă. Bucurie mare în casa noastră. În special eu aveam în ziua aceia, o inimă deschisă şi o mare dragoste de viaţă – şi mulţumire sufletească, pe care aş fi dorit s’o văd la toată lumea pe care o întâlneam. Ţin minte că, interesele m’au făcut să merg în acea zi la Brăila iar afacerile ce aveam s’au rezolvat după inima şi dispoziţia mea. Ţineam să împărtăşesc la toţi cunoscuţii bucuria mea şi dacă vreunul obiecta „Că-ţi ajunge, prea mulţi copii” , eu răspundeam: „Când nu o să mai am copii mici, voi simţi că îmbătrânesc şi eu vreau să fiu tânăr”. Şi apoi fiecare nou născut, îmi mărea puterea de muncă şi aducea noroc, spor şi dragoste în familia mea. Acum,cu adevărat am socotit şi găsit că se impune mărirea locuiţnei şi am hotărât să construiesc alta mai mare, pe acelaş loc, unde era căsuţa cea veche, loc care mi-a purtat noroc şi nu vream să-l părăsesc. Hotărârea luată am pus-o în practică. În toamna şi iarna 1921-22 – am strâns materialul necesar (cărămida, var, ţiment, tâmplăria, etc.). În cei câţiva ani, de când începusem comerţul, am lucrat mult cu ţăranii, din satele dimprejur, cărora le devenisem şi prieten găsind întotdeauna la mine un sprijin, fie prin sfat, fie prin ajutor bănesc. Eram foarte căutat de ei şi preferat altor comercianţi, situaţie ce a dăinuit peste 35 de ani, cât am negustorit. M’a impresionat mult un fapt pe care-l ţin minte şi-l relatez. Când ţăranii din comuna Tinteşti au auzit că vreau să-mi fac casă şi că am de adus, de la marginea oraşului la mine în curte, o cantitate de cărămidă, pe care puteam s’o car cu cele 3 căruţe ale mele, mi-au făcut o plăcută surpriză, venind din proprie iniţiativă, peste 20 de care, cărând ei cărămida, fără nici o pretenţie de plată, ca să-mi arate dragoste şi prietenie, fapt ce a strâns şi mai mult legăturile dintre noi. În Martie 1922 am pornit construcţia care pe măsură ce înainta, făcea să dispară vechea casă. În Mai 1922, eram instalaţi în noua casă, care era gata, în parte şi care, apoi a fost desăvârşită în vară. Construcţia casei a înghiţit cea mai mare parte din capitalul bănesc ce strânsesem. Dar, nădejdea la Dumnezeu. Anul agricol se arăta bun. Un iureş de muncă, în toamnă şi până în câteva luni situaţia s’a restabilit. Între timp viaţa familială se desfăşura normal. Al doilea copil, Petrică, mergea şi el la şcoala primară cl. I, iar Ana la grădiniţa de copii. Deci aveam în casă trei şcolari. Lenuţa era în cl. III fiind în toţi anii premianta I şi răsfăţata tuturor. Petrică călca pe urma Lenuţii la învăţătură. Dar, firea lui înfiptă şi dârză făcea să mai capete şi „mângâieri”, cu palma şi vorba – de! ca orice băiat, care se respectă. Când l-am trimis la şcoală, prima oară i-am spus: „Să fii cuminte şi să înveţi, dar când în vreo ocazie, ai dreptate şi nu ţi se dă, poţi să-ţi faci singur dreptate, chiar cu pumnii.” Ceea ce mi-a adus observaţii din partea mamii. Totuşi n-am revenit şi am repetat „la nevoie,  fă-ţi dreptate, chiar şi cu pumnul “. Nu ştiu dacă Petrică m’a înţeles atunci, ştiu însă că aşa a fost, cât a trecut prin şcoală. În vara aceia(1922) Virginia simţindu-se cam obosită şi slăbită, am dus-o, împreună cu Lenuţa şi fetiţa cea mică(Aurica) la Nehoiu, pentru o lună. Acasă, mama cu ceilalţi copii, iar eu mergeam sâmbăta seara să le văd.
..............................................................................................................................................................................................................................................
     XI 1954

    După o întrerupere de aproape un an reîncep.  Sănătatea Virginiei s’a restabilit, totuşi munca depusă cu instalarea în casa cea nouă, mult mai mare, copii mai mulţi, cerea, din partea ei, eforturi mari, pe care le făcea cu dragă inimă, însă, adesea, o depăşeau. Ana, a doua fetiţă, a noastră, avea nevoie de îngrijiri speciale, constituţia ei fiind mai debilă, ceea ce era o grijă permanentă pentru toţi ai casei şi în special pentru mama ei. Totuşi viaţa familiei era aceiaşi. La 21 Noiembrie 1923 zi de sărbătoare, cu ploaie, tunete şi fulgere, după amiază ne soseşte al 6-lea copil, o fetiţă cu ochi de chinezoaică, buzată şi drăguţă, care era menită să fie şi a fost „prâslea” familiei. Tot aşa de binevenită, primită, de toţi, cu aceiaşi dragoste şi bucurie. Anul acela a fost un an cu spor şi noroc şi în afaceri. Având, însă, din primele zile de suferit, atât ea cât şi maică-sa. Virginia a avut o inflamaţie a pieptului care a necesitat o operaţie, din care cauză n’a mai putut alăpta fetiţa, care a trebuit să fie hrănită cu biberonul. Şi apoi a avut de suferit şi o spuzeală pe cap, foarte dureroasă iar tratamentul urmat(fricţiuni) şi mai dureros, aşa că-n primul an a crescut greu. În acelaş an, Ana şi Petrică se  imbolnăvesc de scarlatină şi Virginia a făcut cu ei mai mult de o lună la spital. A fost un an mai greu dar, a trecut. Bineînţeles cu un spor de muncă pentru Virginia şi de griji, cu influenţă proasta asupra sănătăţii ei. Se pare că intram într-o perioadă de timp cu griji şi necazuri care va dura. În 1926 Lenuţa, contractează o pneumonie, care-i pune viaţa în pericol, dar se însănătoşează şi pentru restabilire mergem, cu toţii la Noua-Braşov – unde Virginia cu copiii, rămân mai mult de o lună iar eu îi văd în fiecare Duminică. În 1926 sunt din nou ales în Consiliul Comunal din Ploieşti – ca reprezentant al negustorilor din Buzău, unde depun activitate intensă pentru apărarea intereselor de breaslă, fără a neglija interesele comerţului meu. Aceiaşi activitate de interes obştesc(negustoresc) depun şi în Sfatul Negustoresc – unde sunt ales preşedinte. Anul 1927 e un an cu rezultate frumoase pentru comerţul meu, dealtfel, a fost ultimul pentru o perioadă de aproape 10 ani, de grea cumpănă prin care a trecut atât comerţul meu cât şi viaţa familială. Începe o epocă în care am primit multe şi grele lovituri, care însă nu m’au făcut să-mi pierd credinţa, nu m’au răpus şi până la urmă le-am înfrânt. După boala Lenuţei(pneumonia) ea rămâne slăbită şi necesită îngrijiri speciale. În toamna 1927 – mama cade bolnavă de paralizie infantilă, care o ţintuieşte în pat, pentru aproape 8 ani. Griji, necazuri, cheltuieli şi eforturi pentru însănătoşire, care n’a mai venit. În 1928 un individ – abuzează de buna credinţă a omului meu de încredere – şi mă fură(excrochează) cu o mare sumă de bani, cari lasă un gol mare în capitalul meu (250.000 lei). 1929 – conversiunea datoriilor ţărăneşti, aduce o altă spărtură. 1930 – criza mondială – aduce o scădere de 40 – 50 % la cereale. Dar dac-am pierdut capitalul, n’am pierdut credinţa în cinstea personală. Felul cum am lucrat a făcut ca creditul – pe piaţa de aci şi din Brăila – să-mi rămână neatins şi să-mi permită a lucra înainte, cu greu desigur, dar fără a întrerupe activitatea sau a o reduce. Bineînţeles că lupta, să mă menţin, a fost foarte grea, dar cu puterea de muncă, care nu m’a părăsit, cu concursul câtorva buni şi devotaţi prieteni locali şi străini de localitate am putut învinge până la urmă şi această tristă, de neuitat pentru mine, perioadă din activitatea mea de comerciant şi viaţa mea familială. În 1930 boala Lenuţei – studentă acum – revine şi încă sub formă mai gravă. Altă grijă pentru toţi şi în special pentru Virginia pe care o îndurerase mult, această revenire a boalei, mai ales că ea, însăşi se găsea mult slăbită şi obosită, prin boala mamii, care fusese destul de importantă în gospodăria noastră. Lenuţa întrerupe cursurile, rămâne acasă, starea ei necesitând îngrijiri serioase. Se părea că, în bună parte, norocul ne părăsise, dar, nu descurajam, luptam amândoi, eu şi Virginia, să învingem greutăţile de care ne loveam, în afară cu comerţul, în casă cu boala mamii şi a Lenuţei. Boala mamii era obositoare pentru cei din jur, cu toate că aveam 2 femei de ajutor din care una în permanenţă lângă D-sa, iar a Lenuţii mai mult îngrijorătoare. Toate acestea influenţau, în mare măsură, atât morală cât şi fizică, asupra noastră. Acestea însă nu m’au împiedicat de la muncă, din contra, munceam şi mai mult în comerţ şi în afară, aşa că eram mereu ocupat. Între timp se înfiinţează Camera de Comerţ de la Buzău, al cărui Vice-Preşedinte şi conducător efectiv eram şi care-mi oferea un câmp nou de activitate, totul trebuind creiat şi organizat. În 1931 – la noile alegeri, la care am avut o frumoasă reuşită, am fost ales Preşedinte al Camerei de Comerţ din Buzău pe care am condus-o apoi mulţi ani în urmă, ca ales şi uneori ca numit. Această demnitate mi-a dat şi pe acelea de Consilier Comunal al Oraşului Buzău şi Consilier judeţean al Judeţului Buzău. Deşi aveam de luptat cu greutăţile din comerţ şi necazurile din casă, totuşi şi poate tocmai de aceia, lucram mult şi în interesul obştesc al comercianţilor cari treceau printr’o foarte grea perioadă, ca urmare a crizei economice mondiale şi a marei fiscalităţi, izvorâtă din greutăţile prin care trecea ţara, economice şi financiare. În aceiaşi perioadă am înfiinţat „Casa de Ajutor a Comercianţilor, pe lângă Camera de Comerţ”. Am organizat această Casă, care era unica în Ţară şi am condus-o în calitate de Preşedinte până la desfiinţarea ei în 1947. Starea Lenuţei se ameliorase mult, în urma îngrijirilor date cu multă dragoste şi devotament de mama sa.
    În vara anului 1932 găsindu-se la Nehoiu cu fetele, o ajunge pe Virginia o mare oboseală şi m’anunţă că va trebui să vină acasă. Am avut atunci, presimţirea c’o voi pierde. Acasă, venită, doctorii găsesc un început de boală de inimă, care desigur c’a fost rezultatul greutăţilor şi multiplelor supărări cu cari a avut de luptat în anii din urmă. Anul acesta Petrică termină liceul şi după bacalaureat intră în Şcoala militară de Artilerie. Lenuţa, simţindu-se mai bine, stăruie să reia cursurile, ceea ce a şi făcut în ianuarie 1933. Deci, cei doi copii mai mari, pleacă de acasă. Virginia – suferindă – dar pe picioare, avea acum o bună ajutoare la treabă, în care însă nu prea avea încredere şi se ocupa şi personal de multe treburi. Boala mamii aceiaşi. Situaţia comerţului meu tot grea, nu învinsesem încă toate greutăţile. Copiii de acsă, toţi patru, la şcoală. Cea mai mică, Mili, ajunsese şi ea în cl. III-a primară, Aurica cl. I liceu, Nicu în cl. IV şi Ana în cl. VI liceu. Aceasta era situaţia noastră în Ianuarie 1933. Grea, dar nu disperată, când o lovitură neaşteptată, veni asupra noastră. Sâmbătă 28 Ianuarie, pe când Virginia era cu fetele în camera de la stradă, pe la ora 10 noaptea soseşte Petrică, învoit pe 2 zile, şi după ce stă cu mine de vorbă câteva minute, trece la maică-sa, unde mai stă câteva minute şi apoi trece la culcare. Peste câtva timp sunt chemat de Ana care-mi spune : „mămichii îi e rău”. Mă duc la ea şi o găsesc în stare disperată, provenită dintr’o criză de inimă. A trecut greu acea noapte, aşa de greu că, până la ziuă a fost şi împărtăşită. Apoi, doctor, doctorii, consult, lupta s’o salveze. Duminică pe seară era mai liniştită şi se credea că pericolul a trecut. A dormit liniştită, dar pe la ora 10 seara a tresărit din somn şi imediat a încetat din viaţă. Inima ei, care îndurase atâtea lovituri, a cedat. Eram, lângă ea, eu şi Didina, sora ei. Şi astfel eu am pierdut pe cea mai bună şi înţelegătoare, pe cea mai iubitoare dintre soţii iar copiii pe mama şi prietena lor. Lovitura a fost grozavă şi pentru copii şi pentru mine, care, abia după ce am pierdut-o, am constatat cât loc a ocupat ea în inima şi în viaţa  mea. Copiii cei mari, Lenuţa şi Petrică au plecat la treburile lor – în Bucureşti iar eu cu ceilalţi patru am rămas singuri cu soţia şi mămica plecată pentru totdeauna. Starea mamii – aceiaşi. Şi ea a avut de suportat această grea lovitură, văzându-se, mai ales, în imposibilitate de a ne fi de ajutor în vreun fel. Fetele, şi în special cele mici au avut mult de suferit, simţind zilnic lipsa mămichii, care avea grijă, să nu le lipsească nimic, le ajuta la lecţii, la lucru şi toate mişcările şi activitatea lor erau controlate şi îndrumate de ea. Căutam, pe cât posibil, să le ajut, dar, nici pe departe, nu puteam înlocui pe „mămica”. Din fire puţin comunicativ, eram, cu toate sforţările mele şi mai închis. Atât starea morală cât şi cea fizică erau extrem de scăzute. Într’o lună am scăzut cu 14 kgr, greutate pe care niciodată n’am mai recuperat-o.
    Mama tot bolnavă şi în nemişcare; femeile de ajutor, în casă, se schimbau destul de des, fiecare căutând a se folosi de lipsa stăpânei. În fine am făcut ce am putut, în greaua situaţie ce aveam. Fiindcă-mi lipsea ajutorul în comerţ, lipsa Virginiei simţindu-se şi aci, am reţinut pe Nicu, al doilea fecior al meu, după ce a terminat 4 clase de liceu. Afacerile mergeau tot greu şi-n anii 1933, 1934. În 1935 – fiind o bună recoltă de grâu, am putut lucra cu oarecare spor şi am putut complecta casa prin adăugarea încă a unei bucătării, cămară, cameră de serviciu, spălătorie şi closet. În acelaş an, după o suferinţă de aproape 8 ani, se stinge şi mama. Eram acasă eu, cele două fetiţe mai mici şi Nicu. Ana, terminase liceul şi era acum studentă la medicină, în Bucureşti. Desigur, m’a îndurerat moartea mamii, dar eram pregătit şi m’aşteptam la aceasta, pe cât timp pierderea Virginiei a fost neaşteptată. Între timp cele 2 fetiţe mici au mai crescut. Mili a terminat şcoala primară şi în toamnă a intrat în liceu, la Liceul Ortodox. Mă ocupam mai îndeaproape de ele, nu ştiu în ce măsură le era de folos ajutorul meu. Învăţau bine, erau cuminţi, dar nu aveau expansiunea şi firea fetelor de vârsta lor. În acelaş an Nicu a cerut să-şi reia cursurile întrerupte, la care cerere nu m’am opus, urmând încă doi ani, după care le-a întrerupt definitiv, rămânând apoi cu mine, hotărâţi şi eu şi el să-şi aleagă cariera de negustor şi să-mi urmeze în comerţ. În acelaş an Petrică capătă tresa de sublocotenent de artilerie. M’am bucurat mult şi înviorat oarecum. Durerea din primii ani începuse a-şi pierde din putere şi o amorţire, o diminuare simţeam eu, cred că şi copiii. Uitare, însă, nu. În afară, activitatea diversă, continua mai mult ca oricând. Căutam să fiu mereu şi cât mai mult ocupat. Să am cât mai puţin timp liber. Activam efectiv: La Camera de Comerţ – Preşedinte La Sfatul Negustoresc – Preşedinte La Casa de Ajutor – Preşedinte La Banca Populara „Sfat Negustoresc”, pe care am îfiinţat-o în 1936 – şi am condus-o ca Preşedinte – până la desfiinţarea ei în 1948. Consilier Comunal Consilier Judetean, Membru în Comitetul de ocrotirea minorilor de pe lângă Tribunalul Buzău. Membru în Comitetul Căminului Cultural al oraşului Buzău, Membru în Comitetul de Construcţii al oraşului Buzău, Membru în Comitetele şcolare ale: Liceului de fete Buzău, Liceului de băieţi Buzău, Liceului Comercial de băieţi, Liceului Comercial de fete, Comitetului şcolar comuna,l Comitetul Şcoalei primare nr. 4. La toate acestea lucram efectiv şi onorific. Afară de acestea trebuia să iau parte şi la diferite manifestări ce-mi impuneau reprezentarea acestor instituţii. În felul acesta am încercat, pe cât posibil, să uit pierderea fiinţelor dragi şi greutăţile ce aveam în comerţ.
    Întrucât criza economică atinsese culmea, a început a descreşte, iar afacerile să se învioreze, ceea ce, în bună parte am început a simţi şi eu. Aveam acum ajutor bun, de nădejde şi de încredere, pe fiul meu Nicu. Treburile se îndrumau spre mai bine şi eram, oarecum, mai liniştit. Dacă Ţara trecuse prin criza economică şi începuse a-şi reveni, în schimb viaţa politică devenise foarte agitată. Bătea vântul aşazisului „naţionalism integral”. Până acum stasem de o parte, rezistând la insistenţele depuse de diferite părţi de a mă înregistra într’unul din ele. Negustorimea înclina spre naţionalism şi majoritatea prietenilor mei, fruntaşii negustorilor se încadraseră în aceste, mai mult „fracţiuni” decât partide. Mă cereau şi chiar îmi pretindeau să fiu alături de ei. Nu mă putem totuşi hotărî. Nu eram eu făcut pentru o politică a unui partid. Am luptat ani de zile pentru o politică de breaslă şi eram unul dintre acei care am susţinut şi luptat ca negustorul să nu fie înregimentat în vreun partid, iar dacă altfel nu-şi poate apăra interesele, apoi să înfiinţeze un partid al lor. „Partidul Negustorilor”. Începând din 1937 – perioada de pagube în comerţ – a încetat. Epoca nenorocită pentru mine care a durat mai bine de 10 ani a trecut. Viaţa mea şi a lor mai începe a reintra în normal. În toamna 1937 – Lenuta, fetiţa mea cea mai mare, complect restabilită din boala de care a suferit se căsătoreşte. Am mai căpătat un fiu, căci aşa l-am considerat pe soţul ei, Costin, fiul meu, cel mai mare. N’am putut face pentru ei tot ce aş fi dorit, deaceea au luptat şi ei din greu în primii ani de căsnicie. Dar, cu munca lor şi puţinul sprijin ce am putut să li-l dau şi-au înjeghebat şi ei gospodăria lor. Petrică, de acum era singur stăpân pe el, nemai depinzând de mine. Ana – medicinista, pe calea-şi face o carieră aleasă şi solidă. Nicu – îndrumat spre negustorie, care cred că-i plăcea, băiat tăcut, serios şi cinstit în toate privinţele. Cele mici – fetiţele tatii, Aurica şi Emilia creşteau în ochii mei şi-mi erau tot mai dragi şi mai aproape de mine, mai ales că au crescut singure, neîndrumate şi neajutate de nimeni, din afară. Eu, strein, fără rude în localitate. Dar, rudele mămichii, deşi trăiau în acelaş oraş, nu erau în casa noastră decât la ocaziuni ca: moartea mamii, nunta Lenuţii – şi la întâlniri ocazionale pe străzi. Aceasta a făcut ca să-mi fie şi mai dragi şi mai aproape de inima mea aceste fetiţe ale mele. M’am închis şi mai mult în cercul restrâns al familiei mele. În interior, gospodăria, copiii; comerţul meu; în afară ocupaţiunile de interes obştesc, enumerate anterior.
    Între timp viaţa politică a ţării suferă mari transformări, luând din ce în ce, mai mult, forma de dictatură. Dictatura Regelui Carol şi politicienilor ce-l înconjurau, îndreptată în contra extremelor de stânga şi de dreapta. Asupriri, internări, crime, dintr’o parte şi din alta. Victime şi dintre asupriţi şi dintre asupritori. Pe deasupra, bătea vânt de război, care se apropia. În 1939 – focul s’a aprins în Europa, la vecini. Ţara e ciuntită din 3 părţi. În ţară, haos, disperare. Regele Carol scapă frânele şi părăseşte ţara – 1940 – Naţionaliştii din extrema dreaptă iau conducerea. Ţara întreagă-i priveşte şi aşteaptă de la ei, restabilirea vieţii normale în interior, întregirea din nou şi ridicarea prestigiului în afară. Am crezut, m’am lăsat curentului, şi am căutat să conlucrez – în acelaş domeniu – comerţul şi comercianţii. Nu mi-a trebuit mult timp să constat că nu este ceea ce am aşteptat. Din motive, pe care nu sunt în măsură să le apreciez, numai după câteva luni, haosul a fost şi mai mare, totul s’a destrămat şi dărâmat. Am suferit consecinţele activităţii mele de atunci şi m’am retras definitiv din orice fel de organizaţie politică, văzându-mi exclusiv de copii şi afaceri. Am fost lovit şi în persoana mea şi în comerţ. Am suferit, dar totul a trecut ca un vis urât.
    1941 – Războiu. Amândoi băieţii mei iau parte activă, la apărarea ţării, unul la apărarea Capitalei – ca aviator – altul la regiunea petroliferă Prahova şi apoi în Vest. Fetiţele mele cele mici – au crescut. Aurelia-şi trece bacalaureatul comercial. Mili – în penultima clasă de liceu. Afacerile mele s’au redresat şi merg binişor. Petrică – se căsătoreşte – în cercul social din care fac parte. Am mai căpătat o fiică, pe care am adoptat-o, între ale mele, fără deosebire. Ana – se apropie de terminarea studiilor – şi se căsătoreşte – c-un coleg de studii. Alegerea şi-a făcut-o singură. Bun băiat – dar un visător, trăind o viaţă a lui, de visuri şi himere, cari până la urmă l-au pierdut. N’a avut noroc în căsnicie. Şi-a văzut însă de învăţătură, a terminat şi mi-a făcut mare bucurie de a trăi să văd „Medic doctor Ana B. Constantinescu”. Mi-a răsplătit din plin străduinţele, prin faptul că şi-a asigurat un mijloc de trai cinstit, sigur şi a păşit mai sus în scara socială, ceea ce visează orice părinte pentru copiii lui. Deşi fără ajutor, Nicu, fiind în armată şi în război, am lărgit sfera afacerilor mele, luând – în cereale reprezentanţa unei mari firme de export, pe de o parte, iar pe de alta prin furnituri făcute direct diverselor fabrici, pentru aprovizionarea lucrătorilor, care-mi aduceau beneficii mulţumitoare, ceea ce mi-a permis a face să urmeze şi Aurica şcoala superioară „Academia de Înalte Studii Comerciale”. În 1942 Ianuarie şi cu concursul material al soţilor Apostoleanu – cumnaţii mei, am înfiinţat în Buzău, în plin centru, un magazin de mobile şi sticlărie – care în 2-3 ani s’a dezvoltat şi ajuns cel mai mare şi(unic magazin) – în acest gen – din oraş, ceea ce mi-a permis să restitui partea cu care am fost ajutat de soţii Apostoleanu – in al doilea an de funcţionare. În acest răstimp, m’am ocupat, aproape exclusiv, numai de afacerile şi gospodăria mea. În 1942 Mili termină liceul şi am luat hotărârea – ea prâslea fiind – să rămână lângă mine – alături de Nicu şi ca împreună cu ei şi familiile ce-şi vor întemeia, să-mi trăiesc şi eu bătrâneţele. Dar....... evenimentele desfăşurate între timp, mi-au stricat calculele făcute, ceea ce motivează dictonul „Omul propune şi Dumnezeu dispune”. La sfârşitul anului sunt internat în lagărul din Tg.Jiu şi apoi, după eliberarea din lagăr, cu domiciliul forţat în oraş. Le-am suferit ca urmare a faptului de a nu-mi fi păstrat linia de conduită veche – de a nu mă amesteca în nici un fel de politică. Dictatura ce guverna se temea de dictatura înlocuită. Acestea nu m’au împiedicat de a învinge greutăţile ce mi se puneau în cale, prin tratamentul special, de care eram învrednicit. 1943. Aurica se căsătoreşte, şi eu capăt încă un fiu, pe care mi l-am apropiat, de la prima oară, acordându-i toată dragostea mea, din plinul dragostei mele pentru Aurica. Nu m’am înşelat şi căsnicia lor a pornit, de la început pe un drum bun. Între timp, devenisem şi „Bunic”. Petrică, primul, a avut pe Mariana – fostă un timp, singurul copil(nepoţică) a lui tata mare, unchilor şi mătuşilor ei. Familia a început a creşte simţitor, spre marea mea bucurie. Între timp, războiul, care durează, se înăspreşte şi mai mult, reversul medaliei venise, totuşi viaţa, cu toate ale ei îşi urma cursul, oarecum normal, toţi munceau, pe cât posibil la locurile lor. 1944. Încep refugierile – războiul e la graniţele ţării, exodul – se măreşte – începe a se simţi destrămarea. August – schimbă faţa războiului. Foştii duşmani, devin aliaţi şi oştirile unite luptă mpreună şi au luptat până la complecta restabilire a ordinei. Ţara se reîntregeşte, în parte, dictatura extremei drepte dărâmată. Războiul se apropie de – şi sfârşindu-se în 1945. Nicu vine acasă după 4 ½ ani de războiu. Îşi reia ocupaţiunea alături de mine. Ceilalţi copii la fel. Apar noi odrasle, cari mai de cari, mai dragi bunicului – Ileana, Sanda, Virginia, fiecare mărind familia respectivă şi înmulţind numărul membrilor familiei celei mari. Afacerile încă merg, dar moneda începând a-şi pierde din valoare, mărfurile deşi se scumpesc – ca consecinţă - totuşi odată vândute, nu mai pot fi înlocuite în aceiaăi măsură. Începe a se simţi lipsa mărfurilor, desorganizarea în producţie şi în viaţa de toate zilele, inclusiv cea comercială. Ana se recăsătoreşte – de astă dată cu un bărbat de nădejde, serios şi la fel de apropiat sufleteşte de ceilalţi copii ai mei, dovedindu-se în timpul ce a urmat, ca un soţ bun, iubitor, muncitor, făcându-mi-l, cu trecerea timpului, tot mai apropiat şi iubit. Apoi, în urma instaurării altei forme de guvernământ în ţară, a avut şi el de suferit consecinţe – juste sau nu, rămâne de apreciat. 1947. Nicu se căsătoreşte – în acelaş mediu. Am mai căpătat o fiică – cea mai mică, la propriu şi la figurat. Mică, dragă, iubitoare şi înţelegătoare. Acum, am şi un nepot, fiul lui Petrică şi moştenitorul numelui de familie şi pe cel al bunicului. A apărut un alt Bucur Constantinescu – mândria şi dragostea bunicului, care se gândeşte că şi în veacul al 21-lea va exista un Bucur Constantinescu – care şi el la rându-i va avea în al 22-lea secol, urmaşii lui. Dumnezeu să-l binecuvânteze pe acest Bucur născut acum, fiul lui Petrică şi să-i dea viaţă lungă, rodnică în fapte bune, exemplu de cinste şi vrednicie spre urmaşii lui. La sfârşitul anului apar: Monica(Aurica) şi Adriana(Nicu). Alte flori, în grădina lui Tata mare – grădină care se măreşte în fiecare an şi devine din ce în ce mai frumoasă.
    Nu acelaş drum de prosperitate şi înmulţire urmează afacerile, neîntrerupta devalorizare a monedei şi apoi prima stabilizare ne dă – mie şi lui Nicu – o grea lovitură, cu rezultat că, din înfloritorul magazin înjghebat cu trudă şi sacrificii – nu rămâne aproape nimic, întrevăzându-se apropiata lichidare, care în urma impozitelor grele şi lipsei de mărfuri s’a şi produs la sfârşitul lui Octombrie 1949. Lichidarea s’a făcut la limită, nelăsându-ne nici o rezervă de trai. Se impunea deci o nouă orientare, mai ales pentru Nicu, care, acum, avea o familie de întreţinut şi pentru Milica – care, iarăşi rămânea fără mijloace de existenţă. Mili, care între timp, absolvise o şcoală de dactilografie, a plecat în Bucureşti, unde şi-a găsit ocupaţiune, iar Nicu, după multe încercări în oraş, a trebuit să plece în Moldova, unde şi-a găsit şi el o ocupaţiune, care să-i permită câştigarea existenţei familiei. Acelaş lucru şi pentru Petrică – care între timp, plecase din armată. Cum se vede, o răsturnare complectă a mijloacelor de muncă, cu care fuseseră pregătiţi, pentru viaţă – şi o reluare cu totul schimbată a felului de viaţă. Fiind însă pregătiţi, în ce priveşte cultura, muncitori şi cinstiţi, au reuşit a se încadra în noua orânduire şi noul fel de viaţă. La fel şi ceilalţi copii ai mei(ginerii) cu excep]ia soţului Anei, a cărui fel de muncă a fost desfiinţată şi el pus în imposibilitatea de a reîncepe alta. Fiind încă tânăr, viitorul va fi şi pentru el – sper – luminos şi vrednic de a fi trăit. Mai grea a fost şi este situaţia în viaţă a Milichii – puiul meu cel mai mic şi drag – pentru care, visam o viaţă lipsită de greutăţi, viaţă fericită de familie şi care trebuie să lupte acum din greu cu multe necazuri – morale şi materiale şi care-mi frâng inima numai gândindu-mă. Cred, însă, că până la urmă şi înainte de a fi dispărut eu, şi ea îşi va avea partea ei de fericire în viaţă.
    1949 – mi-a adus şi bucurii, două noi şi mici nepoţele, Cătălina(Ana) şi Virginia(Nicu) – , iar, alte flori în viaţa şi grădina lui tata mare – fericirea lui şi a familiilor respective. Eu m’am reîntors la ocupaţiunea din tinereţe, contabilitatea, reuşind a-mi câştiga, mulţumitor existenţa, până în iunie 1952, când din cauza lichidării tuturor magazinelor şi întreprinderilor din oraş, n’am mai avut unde lucra şi din cauza impozitelor mari, pe care, necâştigând, nu le puteam plăti am fost nevoit a cadea în sarcina, exclusiv, a copiilor, care se îngrijesc să nu-mi lipsească nimic – şi cari se străduiesc să facă în aşa fel să simt cât mai puţin situaţia în care mă găsesc. În 1951 – vine pe lume cea mai mică dintre nepoţele – Mihaela(Nicu) şi cu ea se încheie, pe cât se vede, seria: nouă nepoţele şi un nepot. Rămâne, ca, cu voia Domnului, să urmeze şi seria Milichii, căreia îi doresc din tot sufletul şi inima mea să aibă parte de un soţ bun şi iubitor, de copii buni şi de o viaţă fericită. Să-şi împlinească şi ea datoria de femeie şi de mamă – în viaţă. Şi acum, sunt cel mai iubit şi răsfăţat tată mare. Mulţumesc lui Dumnezeu şi mă gândesc, prin ce am meritat eu, să fiu iubit şi înconjurat de copii, nepoţele şi nepot, să mă bucur de dragostea lor. Dece, între mine şi Virginia mea, am fost eu alesul? Dece am supravieţuit eu şi nu ea? Cred şi nu mă îndoiesc că Ea, de acolo, de sus, ne vede, se bucură, şi se roagă pentru noi toţi. Cu asta am încheiat – pot zice – viaţa mea, aci pe pământ. Rămâne de văzut – dacă viitorul îmi mai rezervă un rol activ. În acest caz, trăind, voi complecta cele spuse până acum. Din cele expuse până acum, copiii mei şi ai lor, dacă vor ceti, vor trage învăţăturile ce vor crede – dacă va fi ceva demn de reţinut.
    Buzău. 10 Noiembrie 1954.
    O R I G I N A Familiei mele BUCUR N. CONSTANTINESCU.
    Ascendenţi şi descendenţi
    1. Ştefan Constantinescu – zis Pietraru' născut pe la 1830 în localitatea Ohrida Macedonia, venit în ţară şi stabilit la Buzău. A murit în 1913 – tot la Buzău.
    2. Nicolaie Ştefan Constantinescu – fiul lui născut în 1859 decedat la 1901 de profesie funcţionar în comune rurale(notar) ultimul domiciliu şi serviciu în com. Pogoanele – Buzău, unde a trăit ultimii ani şi a murit.
    3. Bucur Nicolaie Ştefan Constantinescu, născut la 1886 în com. Padina – Buzău stabilit în 1907 definitiv în oraşul Buzău, de profesie, în tinereţe(de toate) şi apoi contabil, apoi comerciant şi iarăşi contabil. Decedat la Bucureşti, la 14 octombrie 1965 orele 18:10.
    4. Petre Bucur Nicolaie Constantinescu născut în Buzău la 1914.  Ofiţer de artilerie şi apoi de aviaţie; aviator de vânătoare; în război comandor de escadrilă(Escadrila 59, Grupul 6 Vanatoare); după război a lucrat în construcţii ca subinginer; inovator; tatăl a 3 copii; a decedat la Iaşi la 29 ianuarie 1992.
    5. Bucur Petre Bucur Nicolaie Stefan Constantinescu , născut în Buzău în anul 1946; inginer mecanic – Motoare termice –  la Fabrica de Tractoare – Braşov, specialist recunoscut în domeniu; tractoarele româneşti au căpătat suflet din sufletul şi priceperea lui; tatăl a doi copii.
    6. Petre Bucur Petre Bucur Nicolaie Ştefan Constantinescu, născut la Braşov în anul 1972; medic chirurg.
    (4, 5, 6 si decesul lui Bucur N. Constantinescu sunt adaugate de Mariana)

     Milica scrie despre mămica ei, Virginia; un suflet de copil orfan plânge...

    Eu n-am mamă fiindcă a murit. Pentrucă aveam însă 9 ani atunci, n-am uitat-o şi voi scrie şi eu despre ea. Mămica mea era mică de statură, frumoasă, vioaie, veselă întotdeauna şi bună cu noi copiii. Era prietena noastră mai mare. De dimineaţă, de când se lumina de ziuă era în picioare, îngrijind să ne sculăm la timp, să nu ne lipsească nimic, să ne îmbrăcăm bine, să mâncăm şi să plecăm din timp la şcoală, ca să nu întârziem. Pentru toti cei şase copii avea aceiaşi grijă şi dragoste. Apoi când veneam de la şcoală ne întreba ce am făcut, dacă am fost cuminte, dac-am ştiut lecţiile, ce note am luat, ce lecţii aveam pe a doua zi, pe care de cele mai multe ori le făceam împreună. Doamne! ce bine era atunci şi cât de uşor ne era la toţi copiii să învăţăm. Niciodată nu se supăra pe noi, oricâte nebunii am fi făcut şi nici nu ne pedepsea. Dar şi noi o ascultam. Ne mai purta grija să fim bine şi curat îmbrăcaţi şi aproape toate hainele noastre ale fetelor şi chiar ale băie]ilor, când erau mai mici erau făcute de mâna Ei. Dar când eram bolnavi, câtă grijă avea de noi şi câtă dragoste şi bunătate ne arăta. Şi asta se întâmpla cam des, fiindcă avea şase copii de îngrijit. Odată a stat, când eu eram mică, o lună la spital cu unul din fraţi şi o soră mai mare, bolnavi de scarlatină. I-a îngrijit şi i-a făcut sănătoşi. Chiar vara când mergea cu noi, câteodată la munte, avea numai grija noastră să nu ne lipsească nimic, şi era bucuroasă când ne vedea veseli şi sănătoşi, neavând grija ei deloc. Dar într-una din zilele de la sfârşitul lui ianuarie 1933, era Duminică, când m-am sculat dimineaţa, am văzut pe tata şi ceilalţi copii trişti. Nu ştiam dece. Mi-au spus că mămica e rău bolnavă. Toată ziua au venit mai mulţi doctori şi nici n-am putut-o vedea până seara, când era puţin mai liniştită. A doua zi dimineaţa, doctorii ziceau c-a ascăpat şi se va face bine, dar noaptea când a adormit puţin, a sărit din somn şi a murit. Noi copiii, nu dormeam. A venit tata şi ne-a spus că nu mai avem mămică. Doamne! cât am plâns cu toţii. Mult timp, în casa noastră a fost linişte şi tăcere şi veselia de altă dată s-a dus şi tare greu ne-a fost la toţi. De când nu mai avem mămică ne purtăm de grijă singuri şi unul la altul, dar ne lipsesc îngrijirile ei şi mai ales dragostea ei. Eu care eram cea mai mică şi mai alintată am fost cea mai îndurerată de pierderea Ei. Tata ne iubeşte tot atât de mult şi caută să ne îngrijească, dar şi el s-a schimbat mult. E întotdeauna trist şi supărat. A slăbit şi a îmbătrânit. Foarte deseori merge la cimitir unde îngrijeşte mormântul mămichii şi ne ia şi pe noi, adică pe mine şi pe Aurica sora mea, copiii cei mari se duc singuri. De multe ori visez că mămica trăieşte şi o văd în vis, dar când mă scol dimineaţa mai rău îmi face când văd c-am visat. Eu mă rog în fiecare seară la Dumnezeu pentru mămica şi pe ea o rog să nu ne uite.
    O scrisoare a lui Petre B. Constantinescu:
    Iaşi 21 iulie 1972
    Stimate Domnule Profesor,
    S-au scurs un număr destul de mare de zile dela 25 iunie 1972, data reuniunii după patruzeci de ani a seriei 1932 a absolventilor liceului Hajdeu din Buzău, din care fac parte. Am avut atunci, pe lângă bucuria şi emoţia revederii cu vechii mei prieteni şi colegi de liceu patronată de doi dintre cei mai iubiţi profesori ai noştri – dumneavoastră şi domnul profesor Sava Anghel – şi surpriza total neaşteptată de mine, pe care mi-aţi făcut-o cerându-mi date biografice despre tatăl meu. Pentru mine, tatăl meu Bucur N. Constantinescu a fost şi a rămas nu numai părintele dela care am primit viaţa, educaţia şi îndrumarea până în pragul maturităţii, dar şi cel mai viu exemplu de cinste, corectitudine, demnitate, respect al adevărului şi dreptăţii, dintre toţi oamenii pe care i-am cunoscut. Iar aceste calităţi, care i-au împodobit fiinţa până la sfârşitul zilelor sale, au fost cu atât mai strălucitoare cu cât nu le închista pasiv în fiinţa sa, ci le lăsa să se reverse tumultuos, făcându-şi din ele un crez în viaţă şi luptând în numele lor pentru binele oamenilor din societatea în care trăia şi activa. Deaceea, punându-mă la curent cu preocuparea Dvs. din prezent – întocmirea unei lucrări prin care urmăriţi să înfăţişaţi oamenilor societăţii actuale, figuri din generaţia precedentă, care au trǎit şi activat pe meleagurile buzoiene – cât şi cu faptul că printre aceşti oameni l-aţi găsit demn de a face parte şi pe Bucur N. Constantinescu, dumneavoastră mi-aţi prilejuit bucuria de a constata că un om de talia dumneavoastră îi acordă şi acum, după moartea sa, preţuirea pe care o merită. Intenţia mea de început era să vă prezint cât mai pe scurt datele biografice cerute. Pentru a le arăta cât mai exact, am recitit un caiet de însemnări personale, pe care tata ni le-a lăsat nouă copiilor lui, după moartea sa. Caietul original îl am eu, dar sora noastră cea mai mică a făcut, pentru fiecare dintre noi, câte o copie dactilografiată. Cred că ar fi păcat să vă pun la dispoziţie numai nişte date biografice seci, când aţi putea citi chiar însemnările lui autobiografice, în care sunt notate impresii şi reflecţii proprii. Deaceea, alăturat prezentei, vă expediez exemplarul meu din această copie. Nu ştiu dacă prin aceasta răspund exact cererii pe care mi-aţi făcut-o. Nu aş vrea să vă fac să pierdeţi un timp preţios citind mai mult decât strictul care v-ar fi interesat; dar ştiind că aţi acordat tatălui meu prietenia dumneavoastră, am credinţa că nu greşesc. Vă trimit totodată, aşa după cum v-aţi exprimat dorinţa şi o fotografie a lui, făcută cu cca. un an înaintea dispari]iei lui din viaţă. Aş vrea să mai adaug şi următoarele: Tatăl meu a murit la 14 octombrie 1965 în Bucureşti, în locuinţa de atunci a sorii mele doctor Ana B. Constantinescu, din Strada Reconstrucţiei Nr. 4, Bloc 27 – Cartierul Balta Albă. A fost răpus de cancer la vârsta de 79 ani şi este înmormântat în cimitirul Ghencea, având alături de el şi osemintele tovarăşei lui de viaţă şi mama noastră Virginia, oseminte care au fost aduse atunci de la Buzău. În ultimele lui zile a fost vizitat de vechi prieteni ca părintele Chiril Popescu; Mirică Bratu; Ivănescu şi alţii, care au ţinut să-l conducă şi la locul de veci. Slujba religioasă de înmormântare a fost făcută de bunul lui prieten părintele Chiril Popescu. Trebuie să mai ştiţi un lucru din viaţa lui, care nu reiese însă din notele lui autobiografice: A iubit foarte mult pe ţărani şi a luptat pe cât a putut pentru ridicarea acestei clase sociale. Avea ferma convingere că rezolvarea problemei ţărăneşti din perioada dintre cele două războaie mondiale nu se putea face decât numai printr-o cooperativizare a agriculturii. Deaceea a lucrat – aşa cum concepea el – un proiect de lege pentru cooperativizarea agriculturii pe care, în jurul anilor 1930-1933(regret că nu reţin mai bine data) l-a tipărit pe cheltuială proprie şi l-a difuzat unui număr de personalităţi politice ale vremii, cu scopul de a creia un curent de opinie, care să ducă la prezentarea acestuia în faţa corpurilor legiuitoare. Cred că nu greşesc când, printre personalităţile acestea îmi amintesc pe Mihail Manoilescu ca şi pe prietenii săi, exportatori de cereale de atunci, Grigore N. Cicei din Galaţi şi Alexandru Gheorghiu din Brăila. Poate că este bine să ştiţi că în Bucureşti locuiesc astăzi trei dintre copiii săi: Elena C. Paligora; Dr. Ana B. Constantinescu şi Emilia B. Constantinescu. Adresa primelor două este: ...  – Bucureşti. Ceilalţi copii ai lui suntem stabiliţi: eu în Iaşi, fratele meu Nicolae la Piteşti, iar sora noastră Aurelia-Cleopatra la Bacău. Aş fi fericit să citesc şi eu volumul pe care-l pregătiţi acum şi v-aş fi foarte recunoscător să mă faceţi atent asupra apariţiei, pentru a mi-l procura. Deasemeni, dacă nu vă este cu supărare, vă rog ca – la data când nu vor mai fi necesare însemnările lui tata – să telefonaţi sorii mele din Bucureşti Elena C. Paligora(sau Dr. Ana B. Constantinescu), pentru a veni la Dvs. să le primească în numele meu.
    Asigurându-vă de toată stima şi respectul pe care vi le port, vă rog să primiţi din prtea mea cele mai bune urări de sănătate odată cu mulţumirile ce vi le adresez.
    Petre B. Constantinescu ... – Iaşi

     Carte Poştală de la C.DUMITRESCU      Buzău 5.IX.1977
    DRAGĂ PETRE  Conform înţelegerii avute cu sora – Dr. Ana B. Constantinescu – de a ne vedea după ce D-sa se va întoarce în Bucureşti, te anunţ că această întâlnire a avut loc. Documentul preţios, care cu atâta bunăvoinţă mi l-ai pus la dispoziţie, astăzi se găseşte în posesia D-sale. A fost atât de drăguţă de s-a deplasat până în centru ca să-l primească. În cele câteva minute cât am stat de vorbă mi-a spus că a fost la Iaşi şi că te-a pus în curent cu hotărârea noastră. Încă odată îţi mulţumesc pentru bunăvoinţa ce ai avut a mi-l pune la dispoziţie. Cu această ocazie primeşte din parte-mi, atât tu, cât şi cei dragi ai tăi, cele cuvenite.
    Cu drag, C.Dumitrescu     Buc.5.IX.972

   Acum povestesc eu – Ileana-Cătalina.
  Trebuie să mărturisec că tata mare Bucur mă intimida în copilărie: înalt, svelt şi cu părul alb; vorbind puţin, dar cu miez. Mult, mult mai târziu, când dumnealui nu mai era printre noi, fiind eu în vizită la Lenuţa şi Costin, am mărturisit aceasta, adăugând că acum îmi dau sema că, de fapt, tata mare era timid în faţa copiilor. Era un gând care nu îmi dădea pace de mai multă vreme. Şi Lenuţa nu a făcut altceva decât sa spună „Da.” Sufeream de timiditate poate şi pentru că la Buzău ne duceam mai rar decăt la Mizil în vacanţe. Noi – copiii Constantinescu Petre ne făceam vacanţele la Mizil, iar ceilalţi – Sanda, Niki, Mona, Cătălina, Adriana, Coca şi Maia – la Buzău. Pentru câteva zile mergeam şi noi la Buzău şi atunci se isca mare tămbălău cu zece copii la un loc. Nichi, prin anul 2002 îşi aducea aminte de un astfel de eveniment care i-a prilejuit marea bucurie şi onoare de a dormi în biroul lui tata mare. Eu îmi aduc aminte de orele meselor de dimineaţă, prînz şi seară când ne aşezam toţi la masă. Mare veselie era pe noi! La una din aceste mese, pe când eram mai mari, m-a învăţat tata mare cum se bea berea. Eu am spus că nu îmi place berea pentru că este amară. Tata mare mi-a explicat că berea nu trebuie gustată (cu o înghiţitură mică) ci băută sănătos, cu înghiţitură mare şi atunci nu ţi se mai pare amară. Foarte adevărat. Aşa că îmi place berea şi acum. Îmi aduc aminte de joaca în curte cu pisoii verişoarelor noastre. Şi de tata mare care, venind din grădină în una din zile, ne-a spus zâmbind cu dragoste că a găsit în păr o pară pe care a încercat-o o păsărică. Nefiind coaptă, para, păsărica a lăsat-o în pom, dar a lăsat şi urmele dinţişorilor. Cătălina a mărturisit că ea a fost pe acolo. Am râs veseli cu toţii. Era tare frumos la Buzău! Faceam cu toţii plimbări frumoase în Crâng. Într-o vară, tata (Petrică) şi Nicu au avut ideea de a ne plimba cu barca pe lac. Am încăput în două bărci, desigur. Cu tata vâslaş în una şi Nicu în cealaltă. Şi când s-au pornit zece copii să ţipe de zor că le este frică, toţi oamenii din preajmă se foarte distrau şi ne dădeau sfaturi. Doi băieţi mai mari, dar nu prea (14 – 15 ani) au încercat să ne arate că nu este nici un motiv de teamă. Fiecare se afla în barca sa. Şi unul din ei s-a ridicat în picioare şi a pus un picior într-o barcă şi celălalt în barca alăturată a prietenului său. Noi, în loc să ne liniştim văzând aceasta demonstraţie, ne-am pornit să ţipăm şi mai tare. În consecinţă, am fost aduşi frumos la mal şi plimbarea s-a terminat aici.
    Mult de tot ne bucuram noi – Mariana, Ileana şi Rel – la vremea când se coceau fructele, căci tata mare Bucur umplea câte o lădiţă cu fructe din grădina lui şi le trimetea cu poşta la noi: la Moineşti, la Bacău, la Bucureşti – acolo unde nepoatele şi unicul nepot – Rel – de abia aşteptau să le mănânce. Parcă îl văd şi acum pe tata venind pe panta din spre Moineşti spre Lucăceşti cu lădiţa cu caise pe umeri!
     Niki a avut o relaţie cu totul specială cu tata mare. El a fost marele ei prieten şi sfătuitor, alături de Aurica şi Jak. Aflat pe patul de moarte, la Bucureşti, acasă la Ana, tata mare a dorit neapărat să o aibă pe Nichi alături. Nichi, studentă, se afla în Bucureşti şi a venit imediat la chemarea lui. Tata mare stătea sprijinit în perne, cu cei dragi lui aflaţi atunci în Bucureşti alături. Şi, a facut un gest cu măna ca şi cum   s-ar fi adresat cuiva aflat mai departe spunând, parcă cerându-i să aibă răbdare: „Vin acum.” Şi …..
     Pe mama mare Virginia nu am avut cum să o cunosc ca şi ceilalţi nepoţii ei. Ea a murit foarte tânără; Milica avea atunci nouă ani. Dar ştiu cât de mult au iubit-o copiii şi soţul ei. Numai din felul în care rostea fiecare din ei "mămica" atunci când vorbeau despre ea. Tata i-a povestit Marianei cum se sfătuia el cu ea, prin scisori, pe când era elev la Şcoala Militară şi cât de bine i-au prins sfaturile ei.
    Bucur şi Virginia au fost părinţi minunaţi, iar Bucur un tată mare care a suplinit cu brio lipsa Virginiei. Costin povestea o dată, după ce el însuşi devenise tata mare "Tati", cum, la naşterea Sandei se arăta extrem de mândru şi fericit. Tata mare Bucur i-a spus: „Aşteaptă să vezi cum este când vei deveni bunic!”