George Ranetti

Carciuma Furnica-99 carciuma furnica-99 text coperta ranetti

George was born on October 19th, 1875 in Mizil and his christening was conducted by the priest.  George's father was Vasile Ranetti and his mother was Elena Ioachimescu Ranetti.  His maternal grandparents were Nicolae  Ioachimescu and Maria Ioachimescu. He had a brother and a sister, named Picolo and Atena.  He died due to natural causes or old age at the age of 52 on May 2nd, 1928.

• General Notes

  "Scrrtor umorist. A colaborat la diferite ziare si reviste umoristice, a fondat (impreuna cu N.D. Tzaranu) revista Furnica (1904). Primul sau volum este "De inima albastra" - 1899 - poezii care persifleaza pe G. D. Pallade. Apoi - "Strofe si apostrofe" (1900), "Ahturi si ofuri" (1901), o colectie de fabule (1907) si doua comedii: "Romeo si Julieta la Mizil"si "Saracu Dumitrescu". Pentru multe din publicatiile lui se servea de pseudonime: Cyrano s. a. In timpul razboiului a scris poezii patriotice, in care strabate si arta lui speciala".
  Candrea si Adamescu, Dictionarul encicopedic ilustrat, Cartea Romaneasca, 1931
  ***
       „Mai nimeni n-ar îndrăzni azi să confere lui G. Ranetti calitatea de literat. Cu toate acestea cronicile lui umoristice erau primite la Viaţa Românească, ce se speria totuşi, în numele abonaţilor săi prin G. Kernbach, de tabloul aşa de crud copiat de pe „natură” din Romeo şi Julieta la Mizil. Cu suficientă cultură după ureche, admirator – zicea – al lui Joséphin Soulary, el continua pe Caragiale, Bacalbaşa şi Teleor ca „moftangii“cu o mare bună dispoziţie. Reedită din 1899 Moş Teacă, jurnalul ţivil şi cazon al lui Anton Bacalbaşa, apoi scoase Zeflemeaua (1901 – 1904) şi în fine cunoscuta Furnica (din 1904), împreună cu Nae D. Ţăranu (m. 17 dec. 1933), fiul lui Costache Dumitrescu Ţăranu, mare proprietar. Natural, nu se poate pretinde jurnalisticei lui să rămână, dar trebuie să recunoaştem că era ţinută la un nivel care nu s-a mai atins. Misticismele lui voioase presupuneau un public de o certă fineţă. Traducând vorbă cu vorbă idiotismele, G. Ranrtti compunea poezii franceze în genul acesta:
                 J’aimais ton visge si charmant
                 Ta voix si pure, si douce, si belle
                 Tu m’as mangé roti enfant
                 En me tirant sur la ficelle ! …
  
                 Je sais, maintenant, combien
                 D’argent te paie la peau, infame ! ….
  
                 Va-t-en, et que tu ne me vois
                 Que quand tu verrais ton chingon;
                 Tu ne me fais ni chaud ni froid,
                 Va-t-en . . . Dommage en champignons !
  
       Sau cu un aer de pince-sans-rire scria reportaje de la Constantinopol:
  „ . . . Domnul prefect şi încă o duzină de subalterni ai d-sale se uitară urât rând pe rând la noi, bolborosiră nu ştiu ce către d. Adam, din care nu înţelesesărăm decât: dandana, bucluc matrapazlâc, şi apoi cu un foarte politicos < sictir > ne invită să plecăm.
  Cuvântul  < sictir > la Constantinopol nu are accepţiunea vulgară ce i se atribuie la noi. E introdus chiar în limbajul oficial şi, zice-se, în gările turceşti auzi zilnic acest dialog:
  –    Marafet azâr ?
  –    Azâr.
  –    Sictir !“
       Domnişiara Miau, roman „ pisicologic“, conţine anume fantezie:
  
                 Dar iat-o îndată
                 Ca al mării val –
                 Tigru de Bengal –
                 Zburând peste mine
                 Ca o rândunea
                 Spre-a zdrobi-n ruine
                 Trei ceşti de cafea.
  
       S-a bucurat de succes parodia Romeo şi Julieta la Mizil, cu situaţii schakepeariene traduse în condiţiile urbei Mizil, cu disensiuni între conservatori şi liberali definite de Conu Nea Naie:
  
                 Reprezentăm partiuri ce se combat sans cesse,
                 Eu sunt pentru tradiţii, et vous pentru progres.
  
  In ciuda numelui sau cu aspect grecesc, G. Ranetti era roman din Mizil, de origine taraneasca spunea el modest, in vreme ce generalul Nasturel il credea coborator din paharnicul Hranite si jupaneasa Safta, facatori de danii la manastirea domneasca Ramnicu de Jos. Un act de la 1819 harazea fratilor Stavar si Ranete, fii ai unui Dimitrie Capitanu, privilegii fiscale de boiernasi mazili. Bunicul lui G. Ranetti era negustor la Fefelei(nota Ileanei:Fefelei este un cartier al Mizilului). Tatal, Vasile, casatorit cu Lina Ioachimescu, avocat la Mizil.
  G. Ranetti (n. 19 oct. 1875 - m. 2 mai 1928) , traind intr-o lunga casnicie nelegitima cu Cleopatra-Cleo Iamandi (m.1932) a urmat scoala primara in urbea natala, liceul la Ploiesti si a frecventat putin Facultatea de drept. Prin 1896/1897  era functionar la Posta. A scris la "Lupta" lui G. Panu, la "Epoca"
  O euforie continua stapaneste viata acestui spirit jovial. De la Constanta, la 1 august 1909 trimite la beraria Gambrinus un mesaj lui Ulpiu Hodo: "Tze mai fatzi? Ego sinto bine. Guvidele ke kefali de la Chrisicos sinto asemenea. Kalimera. Korikopolo."
  In 1917 la Iasi, in refugiu, capata in calitate de redactor al ziarului "Romania" voia de a cumpara zilnic, de la orice debit de bauturi spirtoase, doui litri de vin."
  G. Calinescu, Istoria literaturii romane, Ed. II, Editura Minerva, Bucuresti, 1985
  
  ***
  "A fost decorat cu Ordinul Steaua Romaniei in grad de cavaler, medalia Bene Merenti si medalia franceza Palmele Academice in grad de ofiter" - din ferparul publicat in ziar la moartea lui si pastrat (decupajul) de Ina Voinescu.
  * * *
  Din C Cosco, Cand era bunica fata, Editura Universul, 1942
  CÂŢIVA SCRIITORI ŞI MARI UMORIŞTI, pag. 305:
  
  George Ranetti
      
  Într-o Românie cu griji mai puţine, cu ritm lent pentru înaltele preocupări, cu foarte dese pauze de isihie.  Era o Românie când, de pildă, o campanie electorală se chema „eveniment“, iar alegerea unui candidat în opoziţie era o răsunătoare victorie.
      În această Românie idilică a trăit o parte din viaţă şi George Ranetti.
  
  *
  
      Vremurile tihnite de atunci dedeau dispoziţie largă pentru scisul hazlui şi George Ranetti în atmosfera aceea prielnică a risipit cu amândouă mâinile, în cotidiane, în reviste, în volume şi în teatru o inepuizabilă sursă de glumă. Ca manieră a scrisului a fost printre cei mai distinşi discipoli ai lui Tony Bacalbaşa. Scăpărător de inteligent, avea la îndemână şi gluma care înveseleşte şi satira care îndreaptă, dar şi răneşte. A scris pagini de umor serios şi lucrări de comic grotesc. Foarte sprinten şi vioi ca om, era plin de vervă şi la grai şi la scris. Ca ziarist, George Ranetti avea totdeauna un fel al lui de a vedea în chestiunile la ordinea zilei şi-şi exprima această notă personală aşa de plăcut că, chiar dacă ţi se părea câteodată paradoxal, nu puteai să nu fii de acord cu el.
      Avea ca toţi gazetarii din generaţia lui prestigiul cuvântului tipărit şi din pricina aceasta, ca şi pe vremea lui Tony, tinerii în meseria scisului puneau multă grijă spre a aşterne o frază.
      ― „Vezi să nu te ia în primire Ranetti!“ era ca un auto-control pentru cei cari se temeau de ridicol.
      Temere care, pe ici pe colo, a putut stârni rancune mărunte şi a cercat uneori, ― cum se întâmplă obicinuit cu umoriştii cari sunt în stare să sacrifice o prietenie pentru o glumă ― să afirme că Ranetti era rău.
      Dar fondul prim sufletesc al lui Ranetti nu a fost de om hain. Eu nu m’am găsit prea în preajma lui. Poate fiindcă el era un om vesel totdeauna iar eu un posomorât. Am scris însă la „Zeflemeaua“ lui, la „ Furnica“ şi la „Greerul“ din Iaşii pribegiei. Din scrisul lui mi s’a părut că e chiar un sentimental.
  Era un amant al florilor. Cum oare putea să fie rău un om care adora florile ? Iubea florile cu o pasiune arzătoare şi se revolta împotriva celor cari, de pildă, insultau cu neîngrijire un parc public.
  Adora ghioceii ce apar sfioşi de sub zăpadă, se extazia în faţa unei garoafe parfumate, diviniza trandafirii ― toată suita dumnezeiască de îmbălsămare a primăverii de eternă frumuseţe şi de renăscător imbold la viaţă.
      Poate de aceea Ranetti a avut o îndreptăţire ― postumă ― pe care nu i-a   acordat-o nici oficialitatea, nici cei cari i-au admirat scrisul : George Ranetti a murit în luna florilor, în luna Mai.
  
  *
  
      Marion avea un cal de bătae : soacrele. Ghiţă Ranetti îşi exercita deseori gluma pe don Paladu, pe Kalinderu, Smara sau Iancu Brezeanu.
      Glumea adesea numai ca să glumească. Câte odată gluma poate că era piperată. Dar nici odată n’a avut Ranetti intenţia de a răni sau de a compromite. La moartea lui George Palade, fost ministru de domenii şi finanţe, Ranetti a scris cel mai cald articol de explicare a glumei lui pe seama lui Palade, a cărui activitate, ca om politic, o aprecia.
      E meserie grea scrisul umoristic. O spunea şi Ranetti în prefaţa volumului „De inimă albastră“. „Don Paladu, zicea el, reprezintă zile de tortură sufletească, nopţi de nedormire, atâtea şi atâtea ore de sbucium în căutarea unei noi blestemăţii ! Este muncă sufletească, muncă creatoare ― ceva din inima noastră“.
      Totuşi Ranetti îşi împărţea prodig umorul. Scăpăra în tot momentul. Prietenii lui la un păhărel (sau mai multe) de vin, îi făceau totdeauna gardă la „Cooperativa“ din piaţa Teatrului, la „Mercur“ sau la Radu lui Covaci. În anii războiului la Iaşi, Ranetti era ca o înviorare cu scrisul lui patriotic la „România“ şi ca o fericită smulgere din greutatea vremii cu umorul lui din „Greerul“. Risipea de asemenea desnădejdea multora cu verva lui la „Pavilionul“ din mahalaua Păcurari, sau la „Mucenicii“, unde frate-său (Picollo) făcea pe negustorul pentru ca refugiaţii să găsească uneori, pe lângă o fasole sau o mâncare de cartofi, şi câte un pic de Cotnar…. Se oprea aici şi Delavrancea, şi Corneliu Moldovanu, şi Sadoveanu, şi C. Gongopol , P. Locusteanu, toată redacţia „României“. Aici am făcut cu Ranetti un schimb de gentileţe : el mi-a dat mie o franzelă de care nu mâncasem dela Bucureşti şi eu i-am oferit, împreună cu nişte versuri, o cravată. În versuri, pe cât mi-aduc aminte, afişam speranţa că va fi superioară cravata, madrigalului. M’am convins de contrariu în curând, fiindcă versurile au apărut în „Greerul“.
  
  *
  
      ….Şi după atâţia ani dela trecerea-i în lumea drepţilor ― nu ştim dacă amintirea lui Ranetti printre cei pe cari i-a desfătat mai este tot atât de vie. Să fie aşa de mulţi acei cari nu-l iartă nici acum, fiindcă i-a pişcat ? În tot cazul o mângâere se iveşte clar : şi cei cari au scis cum a scris el au fost puţini.
      Pe temeiul acesta am cercat să rememorez o personalitate care în umoristica românească a însemnat o valoare iar ca ziarist un condei de multă stimă, de multă corectitudine şi de deosebită mândrie. Da, de mândrie, fiindcă George Ranetti, nevrând să se folosească de protecţia mai-mărimilor politice cari îl onorau cu aprecierea lor, n’a fost nici măcar deputat. Deputat, cum se obicinuia, cu afaceri.
      Şi de aceea poate, deşi Prinţ (Prinţul Ghiţă) ori Conte (Contele de Techirghiol) George Ranetti a murit ca un Kiriac Napadarjan.
  Mai ales n’a pas d’argent !
  
  

Details of George's family with Cleopatra-Cleo Iamandi