Dr Ioan (Jak) Susan

Occupation Details
- From 1938 to 1941 Jak's occupation was medic full time in Armeni-Sibiu.
  $sourced from D:\My Pictures 2\Mona&Radu.$
  A Cantonament Lipowski (8 nov 1942)
  
  From 1941 his occupation was Medic sublocotenent full time for Divizia 15 Infanterie, in Frontul de est. He left in 1943 at the end of the contract.⁵
  - Occupation Notes
    - SPITAL CRUCEA ROŞIE Nr. 406
      AMBULANŢA DIVIZIEI a 15-a
      CAMPANIA AUGUST 1942
      
      SUBLOCOTENENT DR. ION SUSAN
      
      27 octombrie1942
      
      Zi frumoasă de toamnă cu cer senin albastru şi soare călduţ. Suntem într-un sat răsfirat într-o regiune de şes cu întinsuri ce-ţi strecoară în sânge sentimentul nimicitor al pustietăţii. Aştept mereu o veste de la Furnicuţa, nu am primit nimic de 20 de zile. Ştiam că poşta pe mult timp a fost blocată undeva dar ni s-a anunţat că în sfârşit a venit, toţi aşteptăm cu înfrigurare, sosesc. Fiecare a primit 3 – 4 – 5 – 6, eu numi 3 dar care nu mă prea interesează. De la Furnicuţa nimic; am alergat la poştă cu speranţa că a mai rămas vreun sac nedeschis. Zadarnic; am alergat la curier − nimic. Am simţit că s-a năruit ceva în mine, mi-a venit ameţeala, clătinandu-mă m-am îndreptat spre casă. Îmi venea să o iau pe câmpii, ochii mi s-au umezit ca după cineva drag mort, nu mai ştiam unde calc, corpul îmi era greu zeci de tone, nu mai priveam pe nimeni. Îmi venea să mă întind pe pământ, să rămân aşa în nemişcare. Abia am avut putere să rezist acestei tentaţii şi abia târâind paşii am ajuns acasă. Un gol imens în veşti care-mi reducea gândurile. M-am întins pe targă, m-am acoperit cu haina şi am început să gem. Nu mai puteam vorbi, gândi, o stare de inerţie completă. Nu ştiu cât am stat aşa dar când m-am sculat am simţit privirea îngrijată a colegilor, am încercat să maschez şi nu ştiu cât am reuşit. E bolnavă Furnicuţa, s-a suparat pe mine, a murit poate? Cui să scriu, ce să fac? O ştiam acolo undeva în ţara mea dragă, era singura fiinţă spre care alergau mai des şi mai cu drag gândurile mele, am pierdut-o. Cum? Cu acelaş gol i-am scris câteva rânduri de reproş. În aceeaşi inerţie am putut înscrie pe hârtie câteva gânduri. Plânsul zbuciumat şi zadarnic pe mormântul proaspăt al cuiva care a fost lumina gândurilor, bucuria, toată viaţa ta. Furnicuţa mea nu mai este, geaba am necăjit-o. Egoismul meu sălbatec crezând s-o apropie a alungat-o.
      Seara m-am dus în vizită la mânjii noştri, tineri studenţi care-s în ajun de plecare în ţară. Voiam să respir aerul lor îmbibat cu aroma anilor tineri şi bucuria apropiatei revederi a patriei. Văzându-mă abătut mi-a spus unul că a fost pe la poştă şi a văzut 3 recipise pentru mine pe care nu    le-au dat nefiind cartate. La început nu am crezut, mai târziu am înţeles. Abia mi-am stăpânit îndemnul de a-l pupa pe cel care mă anunţase, am trimis imediat cu toate că se făcuse seară dar am primit ştirea că abia a doua zi dimineaţa se vor da. Noapea m-am trezit mereu. Dimineaţă la 5 eram treaz şi i-am sculat pe toţi. Ştiau de vestea bună şi se bucurau pentru mine.
      
      28 octombrie1942
      
      Iată-mă în mână cu cele trei scrisori, m-a prins un tremur, casa e plină de colegi, nu mai văd nimic, nu mai pot asculta nimic, îmi tremură mâna, corpul tot şi simt cum mă ard cele trei plicuri. Atâta emoţie nu am avut niciodată, de ce oare o am acum? Să-mi fie Furnicuţa atât de dragă? Sau unde eram atât de îngrijorat pentru viaţa ei? Le iau la rând după dată; două sunt trimise de la Galaţi. Ea e acasă, stă în acelaş loc unde cu o lună înainte eram şi eu; parcă o vad în patul meu sau dimineaţa îmbrăcată cu robe-de-chambre în curte robotind şi, zărindu-mi privirea, venind spre mine. Îmi trimite câteva reproşuri. Poate să aibă dreptate − nu i-am scris un rând fără să-i amintesc greşelile, dar prea mi-au stat toate pe suflet, prea n-am dormit şi aş fi vrut s-o pătrund şi pe ea de tot ce a făcut. Văd că nu prea am reuşit; în parte îmi pare rău dar aş fi vrut mai multă căldură în rândurile ei, să-i simt respiraţia numai pentru mine, să o simt torturată de dor şi lepădându-se ea de visuri urâte. Să-mi spuie toate, să mă chinuie mai tare dar să ştiu că asta este totul, nu mai sunt şi altele pe care le bănuiesc şi sunt sigur că sunt. Îmi dau seama că ea nu trebuie să-mi spună nimic, dar unele au fost prea evidente şi era obligată să le recunoască. Furnicuţa mea, mi-s gândurile pline de tine, ţi-am citit scrisorile de nenumarate ori, am citit printre rânduri şi m-am gândit la tot ce a fost între noi. E noapte, colegii s-au culcat, am recitit totul şi scriu. Avioane trec pe deasupra şi au lăsat câteva bombe. Stau cu scrisorile tale lângă mine, din clipă în clipă o bombă ar putea să distrugă totul. Voi pleca cu tine în gânduri. Dacă aş mai ajunge acasă nu ştiu cum mă voi purta cu tine; aici ştiu însă că nu mă pot gândi la altcineva.
      Îmi scrie şi Aurica, rânduri frumoase dar nu găsesc prea mare ecou în inima mea. Furnicuţa mea de ce oare mă gândesc atât de mult la tine? Am luat hotărârea să nu-ţi mai scriu decât rănduri pe care să ţi le trimit sau să ţi le dau acasă. Voi putea oare? De ce nu pot, aşa cum doresc, să-ţi scriu numai gânduri frumoase, să-ţi mângâi viaţa care sigur nu e totdeauna prea veselă pentru tine. Te simt cum te zbaţi. Am senzaţia că văd un şoricel prins într-o capcană care se străduie cu tot dinadinsul să scape. Ce n-aş da să fiu lângă tine să te mângâi, să-ţi ajut în viaţa ta, să fiu sprijinul tău, să te razimi de mine ca de un pom puternic în timp de furtună. Aş vrea să fii mereu lângă mine şi lupt cu gândurile mele care    s-au prins în mintea mea demult − de a parveni prin căsătorie. De ce nu eşti tu bogată? Dar de ce nu mai detest aceste gânduri murdare? De ce nu sunt statornic? De ce mi-i dat să sufăr atât din cauza nehotărârii mele. Iartă-mă Furnicuţa, ştiu că te supăr ades şi nu ştiu cu ce scop. Nu ştiu dacă ai să fii soţia mea − şi cât aş dori − dar demonul din mine nu mă lasă în pace, îmi pare mereu că dacă aş face asta mi-aş închide viaţa şi nu aş fi prea fericit căci aş dori altceva atunci. De ce mă chinui atât? Când oare mă voi linişti să pot să-mi fac dorinţele împliniri? Avioane se aud mereu. Voi scăpa? Furnicuţa mea o să adorm acum cu gândul la tine. Te gândeşti în tot atât de mult la mine? Viaţa, spectacol la care chiar dacă ai bilet de lojă sau galerie de unde vezi şi auzi prost se poate întrerupe oricând, chiar atunci când a început să-ţi placă. Avioanele sbârnâie mereu, sfinte Doamne! Spectacolul e pe sfârşite?
      
      29 octombrie 1942
      
      Am mai primit o scrisoare de la Furnicuţa. O scrisoare curioasă: întreagă numai aluzii la Aurica. Odată într-o CP, pentru a o necăji, i-am spus că mi-a scris acea fată. De ce oare o necăjesc mereu pe Furnicuţa mea draga? Dar oare se necăjeşte cu adevărat?
      Scrisoarea cea mare şi ultima, cu aluziile, sunt singurele care trădează cu adevarat o frămantare. Le-am recitit mereu să văd dacă nu cumva e prefăcătorie spre a-mi face mie plăcere arătându-se necăjita de presupusa mea trădare dar nu, par sincere. Am stat mult şi am căutat să mi-o imaginez plângând, necăjită de rândurile mele. O văd în cămăruţa ei sau retrasă în curte sau într-o cameră goala a institutului citindu-mi rândurile. Mi-o aduc aminte cum a izbucnit în plâns când a primit o scrisoare de la mătuşa ei în care îi spunea că moşul ei aflase că e la mine şi i-a spus să nu-i mai calce în casă. Oare acum plange la fel? Nu cred şi nici nu aş dori. Tot ce doresc este a o ţine trează, a mă simţi mereu în preajmă-i, a nu fi sigură de dragostea mea, a se frământa puţin gândind la tot ce-i scriu şi să nu mai aibă răgaz a se gândi la alţii. Trupul ei e atât de neastâmpărat, simţurile ei atât de nepotolite care o îndeamnă la păcat. Este ea oare cuminte în acest timp? Cum aş putea şti eu asta? Dar oare am dreptul să cer asta? Prin felul în care îi scriu vreau s-o ţin mereu trează, mereu cu gândul la mine să nu mai aibă tentaţia altui trup. Voi reuşi? Sau mai bine am reuşit? Dar încăodată cu ce drept îi cer eu asta? Voi lua-o de nevastă? Mereu îmi spun că nu trebuie, că nu o voi face dar văd că amintirea ei este din ce în ce mai vie, mă obsedează, mă torturează; nesiguranţa asta îmi dă coşmaruri. De ce să nu o iau de nevastă? Fiindcă-i săracă? A avut atâţi bărbaţi? Dar prin meseria mea voi putea oricând câştiga atât cât să fie mulţumită. Că a avut câţiva tipi − să nu uit că am cunoscut-o la 24 ani. Ce uşor e să scrii toate aşa şi cât mă torturează amintirea celorlalţi. Sunt sigur, cu ea voi fi de multe ori fericit, îmi place, mi-i dragă, comportarea ei în casă e ideală. Dar dacă mă voi sătura într-o zi de toate astea? Cât sunt de rău, de nestatornic, nu ştiu niciodată ce vreau dar când am ceva vreau altceva. Construcţie stupidă de gânduri, de dorinţi. Voi fi mereu nefericit. Furnicuţa e ultima mână ce mi-o întinde viaţa spre mulţumire. Să o refuz?
      Draga mea, bătranu’ Jaques simte că înebuneşte şi nimeni nu-i poate ajuta aici. Tu doar, prezenţa ta ar limpezi apele acestea tulburate, unde eşti? Acest stupid război ne-a unit şi tot el acum ne desparte. Amintirea ta e vie, chinuitoare, mi-eşti dragă, nespus de dragă.
      
      1-2 noiembrie 1942
      
      Stăm în acelaş sat mic, risipit în marginea unui bunceag unde ne purtam paşii adeseori printre pomii desfrunziţi. Aceste două zile au fost cum nu se poate mai frumoase. Soarele cald învie totul, pătrunde pretutindeni. Am ieşit afară; îmi venea să iau câmpii, să zbor departe spre ţara aceea frumoasă. Feţele sunt mai zâmbitoare, ochii strălucesc parcă altfel, frunţile s-au descreţit. Ieşim la soare la lumină, mâncăm afară prima masă bună după 2-3 săptămâni. Am mâncat atât de prost până acum(arpacaş cu gust fad, gelatinos servit uneori ca singurul fel, pâine neagră cleioasă căreia nu-i poţi mânca decât coaja) încât pârjoalele acestea servite, plăcinta cu brânză şi piureul de mazăre ni se par culmea artei culinare.
      Am scris iar Furnicuţei, în fiecare zi i-am scris − nu ştiu ce va spune de năvala asta de scrisori. Îi voi scrie odată şi anumite gânduri care mă frămantă relativ la continuarea prieteniei noastre după ce voi pleca în ţară. Mi-i prea dragă acum pentru a nu fi absolut sincer cu ea şi nu trebuie s-o atrag complet în acest joc al meu care e sincer dar şi egoist.
      Aici în satul acesta mic am funcţionat cu cutia mea într-o stomatologie, am luat o pâine de la gazdă pentru un dinte, de la alta, deasemeni, ouă aşa că uneori mi-am putut completa prânzurile atât de sărace. Ţigări am destule şi porţia ordonanţei care nu fumează. Ambianţa camerei noastre e plăcută. Mateescu Andrei, Petre Pralea băieţi buni; las pe mai târziu a-i caracteriza. Primim ordin de plecare − unde, nu ştiu; trupa pleacă de dimineată, noi mai rămânem − suntem cu maşini. Stăm cu toţii la soare, eu fac plajă, nu avem ce face − râdem de nimicuri, discutăm şi toate vorbele, toate spiritele au un singur obiectiv: femeia, veşnic şi pretudinteni femeia. Soarele, ce bun e soarele, ce frumoasă e ziua. Cum se mai pot omorî oamenii într-o zi ca asta? Nu poţi fi decât bun, zâmbetul înfloreşte pretutindeni, voia bună ia loc amărăciunilor. Dumnezeule mare ne-ai dat zile frumoase, luminează-le şi minţile să auzim cuvântul mare şi atât de dorit al păcii.
      
      3 noiembrie 1942
      
      De ieri după amiază la ora 6 au pornit numai maşinile spre altă localitate unde vom sta tot în rezervă. Spre seară ajungem în satul Petrovka unde pe dealul dinaintea satului vedem divizia motorizată cu tankurile camuflate într-o depresiune; multă mişcare − o coloană întreagă de maşini ce vin tot spre Petrovka. O depăşim. O clipă, din mersul maşinii proiectată pe cerul îmbujorat de baia de sânge a soarelui am văzut silueta atât de cunoscută a lui Dumitru cu mersul lui hotărât, uşor legănat; mi-a părut rău că nu am putut opri puţin maşina spre a-i strânge mâna. Mai departe una din maşini − ultima în care erau Mateescu, Pralea, ..., Handoca e izbită din cauza întunericului de o maşina mare, grea care îi distruge complet o roată; norocul mare al ocupanţilor că au scăpat doar cu spaima şi Handoca cu un scaun fulgerativ.
      Lăsăm maşina în drum cu şoferul, ne îngrămădim toţi numai în două laturi şi mergem mai departe; ajungem la ora 9 în Lipowski satul cantonamentului nostru, batem la o casă, luăm un ciolavec şi pornim pentru încartiruire; e frig, cerul e senin, ziua fusese călduroasă şi am plecat numai în vestă fără a lua măcar o flanea; m-am obişnuit totuşi cu frigul. Într-o casă găsim două rusoaice mai frumoase din care una plinuţă, blondă, carnaţie albă, cu rochia desfăcută pe jumătate lăsându-ţi să ghiceşti restul, o apariţie rubensiana care face să strălucească drăceşte ochii tuturor care o privesc; dar nu e cvartir . Sunt pretutindeni alte unităti care vor pleca a doua zi; ne duce ciolavecul peste un fel de apă cu o punte cam şubredă încât toţi mai călcam şi în apă prin nişte tufişuri unde s-ar putea ascunde atât de temuţii partizani care însă nu au apărut până acum. Dincolo găsim totul ocupat, ne întoarcem şi deodată răsună în popotă un glas cunoscut. Era locotenentul de la jandarmi care ne spune unde e sectorul nostru. Ne îndreptăm cu maşinile într-acolo, iar o luăm din casă în casă, găsim totul ocupat. Am impresia că suntem cu ajunul mai ales că Mateescu are un sac de merinde pe care îl ţine atârnat în faţă aşa că pare un colindător cu sacul de colaci. In disperare, cuprinşi şi de frig, mai şi cântăm „Buna dimineaţa la Moş Ajun” şi cântecul nostru răsună sinistru sub cerul înstelat al acestor regiuni străine şi casele par pustii. Intr-o casă unde stau doi ofiţeri şi două ordonanţe care dorm jos pe podea ne oprim eu, Călinescu şi căpitanul Pralea şi ne mai încălzim. Târziu lăsăm ofiţerii în paturi şi noi ne instalăm în camera unde stau ordonanţele şi câte o femeie în două paturi cu copii. Călinescu se lungeşte pe o ladă sub privirile speriate ale gazdei care crede la început că-i caută în lucruri; nu încape pe ladă şi-şi sprijină picioarele pe un scaun. Pralea cu nelipsita lui geantă cu acte şi bani lângă el moţăie pe un scaun, eu deasemenea lângă sobă. Femeile trezite se uită speriate la noi, le privesc cum stau în paturile murdare dar calde şi le văd braţele albe goale care stau în afară, aproape că adorm. E ora 11 noaptea, aud parcă un zgomot de maşină şi mă gândesc că sunt maşinile noastre şi în adevăr le găsesc gata de plecare spre partea de sat de unde venisem. Sar în una şi ajungem în curând la destinaţie; îmi iau mantaua, una cutie conservă şi pâine. Ofiţerii, ne ducem la camera goală găsită, mânjii (Fortunescu şi Dumitriu) rămân la hazaicele cele frumoase. Eu, Petrescu, Mateescu, Handoca, Vartan, Budu ne culcăm pe podea după ce am mâncat câte puţin din peştii conservaţi. Dormim pe podea şi nu-i simţim tăria de oboseală. Maiorul Kosciusko   şi-a arătat încă odată ipocrizia. A doua zi la 6 suntem în picioare.
      
      4 noiembrie 1942
      
      Ziua e tot atât de minunată, suntem aici în plină ţară a cazacilor de la Don. Case frumoase, camere spaţioase, cu vestibuluri, alături de numeroase ruini, pereţi de piatră martori ai vechilor aşezări căzăceşti care probabil au fost evacuate din ordin. Zilele sunt aproape ireal de frumoase. O apă care şerpuieşte prin mijlocului satului care nu curge însă, cristalină, cu păpuriş pe margini. Pe un deal numai ruine de foste locuinţe, deasupra o moară de vânt care a încremenit cu cele 4 aripi ce-şi profileaza pe cerul limpede siluetele de carte poştală ilustrată dau un farmec deosebit acestor întinsuri ce par fără capăt.
      Luăm contact cu maiorul medic al diviziei, Răileanu şi, în sfârşit, găsim sectorul nostru. Încartiruim trupa prin grajduri, corturi, case care sunt pline cu populaţie refugiată, trăind în cea mai neagră promiscuitate. Găsim o casa mai bună unde însă sunt câţiva nemţi veniţi tot acuma; noi ne grăbim, aducem bagajele şi ne instalăm de-abinelea. Nemţii mai fac puţin scandal; mai stau o noapte în bucătărie. Mi-a plăcut când am văzut ce grijuliu era bucătarul: mâncarea, care nouă ni se împarte în bucăţele care stau descoperite pe marginea unei farfurii ceasuri întregi de vin muştele şi se aşează peste ele, el o împacheta în hârtiuţe cu un aspect atrăgător. Casa e spaţioasă şi goală – ne instalăm tărgile şi Mateescu şi Handoca paturile lor de fier cu saltele de paie – avem un vestibul, o bucătărie unde stau ordonanţele şi două camere din care una cu sobiţă în care stăm Budu, eu, Handoca şi Călinescu, în cealaltă Mateescu, Petrescu şi Dumitraş. Avem o masă, lampă, avem spaţiu, podele − deci confort mult. Seara, mai ales cu focul care pâlpâie în sobă, e o atmosferă tare plăcută; fiecare lângă patul lui şi-a scos câte un lucru, un obiect care dă o atmosferă de intimitate. Ce bine ar fi să rămânem aici, mă gândesc uneori că e prea bine ca să dureze.
      Aceleaşi gânduri, Furnicuţa mă obsedeaza, mă gândesc uneori cu necaz la ea şi sfârşesc prin a o dori mai mult. Am recapitulat până azi de sute de ori zilele de când am cunoscut-o. Acum un an, vara, a stat(ea mi-a spus că la o prietenă). Nu ştiu de ce azi sunt sigur că la un prieten de unde îmi scrie (scrisorile mele de pe front i-au fost trimise de acasă). Şi cu cât drag mă gândeam şi pe atunci la ea! Revin totuşi şi mi-amintesc că după ce ne-am despărţit înainte de a pleca pe front nu i-am spus prea multe, nu mă simţeam legat − ba dimpotrivă. Dragostea mea a crescut acolo pe front în mizerie şi am impresia că am descoperit-o mai puternică tot aici pe front.
      Facem o anchetă sanitară a satului care e împărţit în sectoare: pentru fiecare doctor un sector. Mergem din casă în casă, câtă promiscuitate la populaţia civilă. Găsim şi femei mai drăguţe, mai curate. La general sunt două fete de 16-17 ani chiar drăguţe. Popota diviziei e într-o casă mare, frumos amenajată cu lumină electrică şi muzică la masă – nu e prea frumos aceasta în mijlocul mizeriei generale, aici pe front unde atâtea vieţi se macină zilnic.
      În dimineaţa acelei zile m-am convins de micimea sufletească a celui pe care la început îl credeam altfel de om. Călinescu acesta e un tip de pedant, de îngâmfat, judecă toată lumea de pe o treaptă întotdeauna superioară, e egoist, plin de sine fără a o arăta însă. E un tip cu o inteligenţă care ar vrea să-şi netezească calea vieţii pe umerii şi a celorlalţi de se poate.
      Într-o casă sunt vreo două femei mai nostime. Toată ziua ostaşi, uneori ofiteri, dau târcoale casei. Război, lipsa femeii o resimţim cu toţii. Noi cel puţin putem să mai atenuăm această lipsă prin scris. Maiorul Ştefănescu e un om inteligent dar grozav de comod. Are sărituri de la cea mai candidă drăgălăşenie până la cea mai abjectă insultă; nu are nici un Dumnezeu, e omul tuturor contrastelor şi totuşi un perfect om de lume.
      Cât de bine ar fi să iernăm în satul acesta − Lipowski. Poate ne-o ajuta Dumnezeu. Zilnic numărăm zilele parcă am fi într-un internat sau mai bine într-o închisoare.
      
      5 noiembrie 1942
      
      Secţia a II-a are ordin să lucreze. Pentru aceasta am fost nevoiţi să evacuăm o casa în care vreo opt oameni, bărbaţi, femei, copii se strânseseră într-o cameră mică cu toate lucrurile lor şi vreun sfert vagon secară. Plânsete, rugăminţi, ţi-e mai mare mila văzând aceşti oameni lipsiţi de apărare(o femeie bolnavă) rugându-se în genunchi să-i lăsăm mai departe. Nu este altă soluţie, ambulanţa nu are altă casă în timp ce popota diviziei stă într-o casă mare în care ar putea funcţiona un spital în mod aproape normal. Soldaţii scot mereu din casă lucrurile, secara, în timp ce femeile şi copiii plâng. Numai rusul, un tip pe a cărui faţă e zugrăvită nevoia, nu spune nimic, oftează numai şi cară şi el mereu ce poate, pe care le depozitează în mijlocul curţii. Când se termină cade şi el pe un pat şi plânge înăbuşit cu capul într-o pernă; e gestul unui învins Apoi se scoală, vine spre noi şi ne arată că de acum rămane doar să-i tăiem gâtul. Nouă ni-i milă cu adevărat, vine Vartan care e un om bun şi găseşte soluţia de a părăsi ei camera din fundul curţii pentru bieţii oameni; ceilalţi sunt convinşi şi anunţăm aceasta oamenilor. Toţi varsă lacrimi de bucurie, vor avea un cuib, nu vor sta pe drumuri, mulţumesc mereu. Ce e în viaţă să ajungi să mulţumeşti pentru că ai voie să stai   într-un colţ al casei tale! Nu ştiu cum, dar sunt foarte bucuros pentru asta. Seara ne adunăm iar în locuinţa noastră care ni se pare din ce în ce mai bună, mai intimă.
      Azi au venit scrisori, toţi au primit, eu nimic. Am aceeaşi senzaţie de gol, de nenorocire dela P: ... Mi-i necaz, mă doare inima, m-a uitat Furnicuţa? Iar hotărâsem de a-i scrie câteva rânduri rele, tot amarul meu, toată credinţa mea înşelată.
      Dr. Petrescu a primit iar 5 plicuri de la nevastă. Eu nimic, nimic. Ce s-a întâmplat oare? Seara aştern pe hârtie toată revolta şi amărăciunea mea. Am oare dreptate să fac aceasta? Cu ce e vinovată? E obligată să-mi scrie mereu? E adevărat, scrisorile ei sunt pentru mine soare, lumină, viaţă; eu deocamdată stau degeaba, ea munceşte nu are atât timp liber, mai ales dacă şi-o fi găsit un barbat. Şi-o fi găsit? Adorm cu gândul la ea, numai la ea. Cât va dura oare asta?
      
      6 noiembrie 1942
      
      Dimineaţa mă duc la ambulanţă, facem câteva consultaţii, primim ordin a pleca după nişte bolnavi de la regimentele 25 şi 10.V. pentru a-i duce la Cernicevskaia, ziua se arată de dimineaţă bună, chiar caldă, câţiva nori se alungă pe cerul senin. Plec cu autosanitara la divizii pentru a lua instrucţiuni, trec şi pe la poştă, găsesc o scrisoare mare de la Furnicuţa care fusesese şi cu o zi înainte dar probabil nu fusesese cartată. Şi eu aşteptasem şi după amiaza până se înoptase. Abia mai respirând cu emoţie o strâng în mână, sar în maşină şi nu mai văd apoi în fuga peste câmpuri decât rândurile ei mult aşteptate. În adevăr o scrisoare cu multă frământare, e cea mai bună de până acum, scrisorile mele şi-au atins scopul, am scos-o din acea nepăsare, am făcut-o mai vie, am torturat-o. Sau sunt închipuiri de ale mele, nu cumva sunt înşelat?
      Iau câţiva bolnavi, pe mulţi nu-i pot lua, începe să plouă deodată din norii negri care se târăsc pe dealuri şi nici nu ştiu când s-au adunat. O ploaie deasă, apăsătoare pe care o simţi de foarte lungă durată. Rg. 10. V. este cantonat într-un sat mizerabil. Toţi de la căpitan în jos stau în bordeie, peisajul aminteşte pagini demult citite dintr-o toamnă cu ploi fără sfârşit a lui Sadoveanu. La un post de batalion unde ne-am dus după un bolnav întâlnesc într-o cameră mică, joasă, cu câţiva bolnavi pe nişte tărgi, un medic elev la o masă; când mă vede i se luminează ochii − pesemne că aduc cu mine aroma din lumea noastră mai bună de altădată căci eu vin cu veşti de la divizie, am citit ziare şi el mă roagă mereu să-i spun noutăţi. La plecare mă imploră să-i trimit vreun ziar; îi promit şi-mi promit şi mie să-mi ţin cuvântul.
      Maşina merge greu la deal; ne mai dăm jos, împingem, ploaia continuă mereu, se face noapte, abia ajungem la spital, dăm bolnavii şi o iau să mă culc la Hagie că nu mai poate fi vorba să ne întoarcem în seara asta; vom pleca mâine. Şoferii răman la maşini, sanitarul în spital, eu la Hagie. Mai găsesc în cameră un camarad al lui Dr. Podeanu. Mâncăm ceva, mai vorbim apoi mă întind pe targă. Băieţii vor să doarmă îmbrăcaţi, sunt ordine a fi mereu în alarmă din cauza partizanilor căci mâine e aniversarea revoluţiei comuniste. Afară e întuneric groaznic, plouă, se aud din când în când împuşcături. Ce va fi? Totuşi adorm şi dimineaţa suntem teferi la treabă. Caut zaharină pentru popotă, nu găsim.
      
      7 noiembrie 1942
      
      E frig, şueră un vânt care frige, târguşorul are un aspect jalnic. Într-o biserică părăsită stau prizonieri îmbrăcaţi sumar şi acum îi văd ieşind pe afară, făcând câte un foc mic să-şi încălzească mădularele –nenorocită viaţă.
      O luăm spre ambulanţă. Trec din nou pe la 10.V. şi 25 infanterie. Regimentele au ordin de plecare, sigur că şi noi.
      Câmpul se desfaşoară cât prinde privirea, nenumarate rămăşiţe de tancuri, tunuri etc sunt dovada luptelor care au fost cândva; într-un loc o baterie întreagă de tunuri sovietice stricate dar şi, alături, câteva cruci. Ajungem la ambulanţă − este ceva mişcare dar nu se ştie nimic sigur; în camerele noastre e cald, cald de tot, stăm la pijamale, unii fac baie, cât de bine e aici; am vrea să stăm toată iarna.
      
      8 noiembrie 1942
      
      Am avut insomnie. Iar m-am gândit mult la Furnicuţa, aceeaşi senzaţie de gol. De ce a fost aşa cum a fost? De ce nu a fost aşa cum am voit-o eu? Cât mi-e de dragă. Dar dacă voi mai putea scăpa de aici voi continua viaţa de până acum cu ea? Nu-i voi nenoroci viaţa lăsând-o la un moment dat? Nestatornicia mea nu va scoate iar capul? E adevărat, de când cu Furnicuţa am rupt cu toate fetele mele. Azi e ziua ei. Aseară în jurul mesei noastre am făcut un mic poker, am pierdut câteva mărci. Când aveam o carte bună mă gândeam la ea dacă nu cumva în noaptea aceia mă înşeală. Ziua Furnicuţei, zi frumoasă dar ger, dacă aş fi fost în ţară i-aş fi făcut un cadou frumos, ar fi poate la mine la Dărmăneşti, o masă copioasa, câţiva invitaţi; zile, iluzii. Sunt amărât mi-i frig, ne facem bagajele; toţi suntem trişti fiindcă părăsim acest minunat cantonament. Şi pentru ziua de azi băieţii pregătiseră o mică petrecere invitând nişte rusoaice tinere care veniseră să vadă cum stăm sub pretext că le trebuie o lampă. După ce au plecat, băieţii au spus să nu fie spioane care se uită unde stăm pentru a arunca noaptea vreo grenadă. Zi tristă cu toate că e ziua Furnicuţei; s-ar putea ca ea să se distreze bine. Ce n-aş da ca să apar şi eu deodată acolo. Simt nevoia să-i scriu şi să-i spun toate gândurile mele amare, iar o s-o amărăsc, de ce fac mereu asta? Ce pretenţii am eu de la ea? Mai bine ar fi să mă pot stăpâni să-i scriu şi eu nimicuri, gânduri numai bune. Ieri am primit iar un plic de la ea. E cea mai frumoasă scrisoare trimisă − aşa parcă aş fi vrut să fie toate. După ce luăm masa la ora 10 a.m. plecăm în fruntea maşinilor cu un turism eu, Petrescu, Mateescu şi Pralea. Îmi e frig la picioare; când coborâm mereu abia avem răbdare şi intrăm imediat la adăpost aşa frige vântul. Trecem pe la Perelazowski, un târguşor, Balşaia-osinowski, apoi ne oprim la Vernâi-Tcherenski. Aici este un spital de Cruce Roşie − nr. 6 − sub comanda prof. Moruzi. Suntem aproape de front la 25-30km. Este trupa de aprovizionare a lui 10.V. Trupa noastră e aici. Veşti proaste, de la 10.V. au îngheţat azi noapte 10 inşi iar 9 − 12 sunt degeraţi. Căutăm disperaţi cantonament. Dumitraş ne găseşte şi ne instalăm cu maşina cu bagajele noastre. Stăm 8 inşi într-o cameră pe tărgi, facem foc solid. Ne încălzim în sfârşit. Noi aici în case dar ce fac oare bieţii soldaţi pe front? Seara primim invitaţie la masă la popota spitalului. Pâine din belşug, pe farfurii felii mari de caşcaval, masă bună şi la urmă căni mari de cafea cu lapte, mâncăm pe rupte, golăneşte. Au şi doamne din înalta societate. Dormim bine. Mateescu, mereu glumeţ. Când am plecat spre popotă noaptea nu nimeream. Întâlnim un ostaş care prin întuneric ne arată silueta unei case cu nişte copaci alături. Mateescu are ieşirea „A, da, casa de lângă copacul verde?”
      
      9 noiembrie 1942
      
      Ne trezim bine odihniţi, nu avem nici un program. Mă spăl pe jumatate gol, vântul simt că mă sleieşte. Azi, prima dată, îmi pun flaneaua. Luăm ceaiul la noi apoi suntem invitaţi şi la popota spitalului. Scriu Furnicuţei în continuare, rânduri mai calde. Luăm masa de 12, iar la spital. Călinescu se mută şi invită în primul rând pe Petrescu care stă puţin în cumpănă apoi refuză; deasemenea şi ceilalţi. Petrescu acest băiat cu suflet bun îmi răspunde la întrebarea mea la ce se gândeşte „îmi pare rău că nu ai fost tu să mă inviţi, aş fi primit.” − mi-au făcut mare plăcere vorbele lui. Se zvoneşte că luăm locul diviziei a 13-a. În curând vom lua în primire staţia de trăsuri. Dar e frig acum, cum vom putea rezista. Să-mi ajute Dumnezeu! Băieţii joacă tabinet, eu scriu şi mă gândesc numai la Furnicuţa.
      Zilele trec încet; frigul se înteţeşte. În astă seară a venit peste noi Kosciusko. Toţi îl privim cu foarte puţină simpatie, are intenţia de a se aşeza aici dar îl îndepărtăm îndreptându-l spre maiorul Ştefănescu. Mai târziu revine şi se instalează... Omul acesta prin felul lui de a fi prea chiţibuşar, ironii de multe ori prea deplasate şi-a făcut antipatii. Mateescu vine mai târziu, omul acesta din zi în zi e mai simpatic. Stăm alături, îmi povesteşte multe, ceilalţi dorm sau dormitează. Ne trezim uneori în noapte. Nu mai putem dormi, ne culcăm aşa devreme.
      
      10 noiembrie 1942
      
      Ne sculăm dimineaţa să putem instala ambulanţa. La spitalul Crucii Roşii găsesc un ostaş mort, degerat şi alţi vreo 6 cu extremităţile (mâini, picioare) degerate, ce crimă − acum nu e frig aşa tare. I-am întrebat cum s-a întâmplat şi mi-au spus că nu au primit flanele, căciuli,au bocanci cu talpa ruptă de le ies degetele afară. Au primit după această tragică întâmplare şi comandantul nu are nici scuza să fi fost pe poziţie.
      Trimit Furnicuţei un plic scris în 2 zile: 9 şi 10. Sunt cam amare unele rânduri, altele frumoase.
      Predau materialul secţiei unui plutonier. Lemnarul îmi face un geamantan nou, îl voi părăsi pe cel al Furnicuţei. Frigul pare că s-a mai domolit sau ne-am învăţat cu el.
      Seara e mare veselie la noi. Budu vine de la o staţie bine dispus, casa răsună de râsete. Mateescu e mereu bine dispus. Ne mai facem voie buna. Şi cât de amărâţi suntem în fond: războiul, cum trec cei mai frumoşi ani, cum ne irosim şi ne pierdem viaţa prin aceste străine locuri şi pentru ce?
      
      11 noiembrie 1942
      
      Ne sculăm dimineaţa după ora nouă la 5, mă duc la secţie să continui predarea materialului. Lădiţa e gata, din geamantanul Furnicuţei nu a rămas decât cartonul. Mă uit cu jale şi oarecum cu emoţie la el, parcă îl văd în camera ei de la Lucăceşti lângă garderoba cu lucruşoarele ei: câteva cămăşuţe, cărţi, chiloţei etc. Parcă le văd pe toate şi pe ea în acel robe-de-chambre care îi venea aşa de minunat. Dar îmi pare că spunea că i l-a făcut cineva. Mă amărăsc toate aceste aduceri aminte, mai bine nu mai spunea nimic.
      Mă întorc acasă cu Petrescu. Dimineaţa maiorul ne-a spus veşti triste; situaţia internaţională e critică. Englezii şi americanii au debarcat iar în Africa. În sectorul nostru se anunţă un mare atac rusesc cu tancuri şi câteva divizii. Informaţia este de la un ofiţer prizonier. Se spune că s-au luat măsuri ca bagajele ofiterilor din prima linie să fie duse mai în spate.
      Ce o mai fi? Ne gândim la o eventuală retragere, ar fi cea mai cruntă nenorocire, cum să mai pleci de aici de la câteva mii de km depărtare? Murim cu toţii pe aici. Armată de sacrificiu.
      Masa la 12 o luăm în comun: e ziua lui Mateescu, toţi îl felicită, se simte că se bucură de simpatia tututror. Dăm o targă afară şi punem două lăzi de campanie la mijloc; aici vom sta la masă pe tărgi. E cam jos dar va fi voie bună. Vine şi maiorul şef, i se dau cadouri mici: unul un pachet de ţigări altul chibrituri. Handoca o sticluţă Cointreau. Mateescu a păstrat din ţară, cu toata pofta ce a avut-o sigur de mai multe ori, un bidon cu drojdie de vin şi napolitane. Ni se serveşte o masă bună în introducere cu un păhărel de drojdie şi chifteluţe. M. Kosciusko are o atitudine nu tocmai camaraderească căci ia masa înainte. După amiază toţi pleacă la treabă. Eu ies mai târziu, se aude prin sat un zgomot asurzitor de fierărie, vine divizia blindată: alerg să-l văd pe Dumitru, trec pe lângă tancuri uriaşe. Îl cunosc toţi, dar nu-l găsesc. Se înserează, întâlnesc pe Handoca şi un căpitan de la tancuri ne spune că Franţa a fost ocupată pe deaîntregul, ca răspuns la ocuparea Marocului, Algeriei, etc.
      Căpitanul tankist îmi spune de calitatea materialului şi că nu s-a făcut bine aducându-le când numai tankurile costă 2 miliarde jumătate.
      Noaptea dormim în aceeaşi cameră, este multă voie buna, îmi amintesc de câteva spirite de mare efect. Una a lui Pralea: stam eu cu el într-o cameră mică, murdară, bostani pe jos, un pat unde dormeau şapte femei dealatul, noi pe tărgi între bostani şi soba alături. În cameră alţi ofiţeri cu Pralea. Aceştia vin să ne vadă, eu tocmai mă luptam cu bostanii să-i aşez mai gramadă iar ei mereu cădeau. Călinescu se înfofolea şi nu-şi găsea locul pe targa mică. Şi-l întreabă pe Călinescu „parcă te-aş cunoaşte, mata nu eşti bucureştean, ce cauţi pe aici?” Nu ştiu de ce vorba asta aruncată cu aer greu în mijlocul mizeriei aceleia a avut un efect ilariant. Budu ne povesteşte cum venea într-o seară spre casa pe care îi era necaz că nu o mai găsea şi cum era întuneric, aude deodată o santinelă zbierând în noapte „stai!” şi el necăjit răspunde „de stat stai tu eu însă am treabă.”
      
      12 noiembrie 1942
      
      Mă întâlnesc cu Dumitru, arată bine: e acelaş entuziast plin de energie, ne pupăm, vorbim de toate. Plec cu Budu să văd şi eu releul de culegere a răniţilor la divizie. Răileanu ne spune să ne întoarcem repede spre a lua oameni şi maşini pentru a forma staţia de culegere răniţi. Îmi iau rămas bun, plec eu şi Tilică. Iau patru oameni: Pop, Bălan şi alţi doi pe care nu-i cunosc. Mă instalez în acelaş sat cu divizia, un sat mic nenorocit, un aspect cu totul caracteristic prin gardurile de piatră, casele multe cu paie sau acoperite cu lut pitulate într-o văioagă cu puţină apă. Aici stă şi divizia a 13-a. P.C. este într-un bordei bine amenajat. Până acolo drumul e barat pentru circulaţie, de o parte şi alta sunt pietre frumos aşezate. Satul geme de trupe, cu greu ocupăm o cameră dând afară o armurărie a regimentului 25 infanterie. Alături în cameră aud muzică, intru şi văd două cunoştinte: pr. Tatoescu Regimentul 25 infanterie şi pr. Codreanu Regimentul 12 Cantemir. Gazda e alt preot care pare militar sadea în uniforma de artilerist şi fără barbă. E pr. Vlasie de la Tg. Ocna. Vorbesc puţin, dau a înţelege că nu am unde dormi, mi se spune şi văd şi eu că nu prea e loc. Totuşi nici cu oamenii nu e prea bine. Concedem numai să vin în vizită pe la dânşii, mai stau cu oamenii. S-au aranjat relativ bine. Revin la preoţi, cunosc şi pe sublocotenentul Vrabie frate cu profesorul de la Bârlad; până la urmă dorm la ei. În camera postului s-au îngrămădit ofiţerii de la pioneri, vreo 6. Dorm unul peste altul, afară e ger aspru, toată noaptea aviaţia rusească zboară zvârlind bombe şi rachete cu paraşuta − nu prea pot dormi − gândesc la multe. Acum când sunt mai necăjit nu gândesc chiar aşa mult spre casă. Ruşii atacă mereu.
      
      13 noiembrie 1942
      
      Maiorul Răileanu vine de dimineaţă şi pleacă cu turismul la unităţi. Întâlnesc pe maiorul Iftimoaie cu mic capişon de lână peste căciulă, plin de frig, mă bucură această întâlnire şi cred că şi pe el. Mai târziu îi fac o vizită pe poziţii, vântul suflă. Maiorul este cu un sblocotenent. Îşi fac bordeie. Ceilalţi ostaşi stau aşa pe câmp sau unii intră în şant mai la adăpost. Trec pe la un batalion de vânători, la dr. Jitcov. Mi-i foame, mănânc o ciorbă cu mazăre şi conserve. În apropiere apar avioane, multe, multe de se înegreşte zarea. Este un vuet continuu, se văd aparatele Stukas atacând în picaj, lupte, e impresionant dar şi când te gândeşti la cei care primesc acest atac... Aviaţia activează intens. E un front foarte activ.
      Mâncăm puţin la popota diviziei, aici se mănâncă întradevăr bine. Seara fac poker, pierd vreo 24 mărci. Furnicuţa mă iubeşti? Dar aseară am câştigat 18 mărci, ce o fi făcut Furnicuţa? Dorm pe targă.
      
      14 noiembrie 1942
      
      Avem doi răniţi şi trimit nişte bolnavi la ambulanţă. Servim ceai şi pâine cu magiun bolnavilor.
      Aseară au venit 80 brancardieri, ce vor face cu atâţia oameni? Vorbesc cu Răileanu, rămâne cum stabilesc eu: trimit îndărăt prisosul    şi-mi opresc numai 12 cu 4 camioane. Vine şi Ştefănescu cu acelaş glas mieros ce-l are uneori, nu ştie nici el ce vrea. Îi explic şi lui chestia cu brancardierii, cred că l-am convins; plec la Gromski.
      Azi nu am unde mânca. Îl întâlnesc pe Andrieş. Iau de la maiorul Busuioceanu adeverinţă pentru popota diviziei, de mâine o să am masă bună. Azi nu mănânc decât pâine, magiun şi miere. Seara, de la 25 infanterie, o ciorbă cu carne. Mă simt obosit, gândurile s-au mai potolit. La toţi cei din ţară mă gândesc ca la o lume trecută, puţin uitată.
      Aviaţia a activat enorm. Ruşii au pierderi. Au atacat masiv.
      
      15 noiembrie 1942
      
      Medicul diviziei a plecat pentru două zile dându-mi în grijă să dau consultaţii la formaţiile diviziei. Iau masa la popota diviziei. Dimineaţa cafea cu lapte şi unt. La amiază generalul e la masă. Mă întreabă cine sunt, dă mâna cu mine; am intrat în lumea mare cum se zice, mănânc ciorbă de perişoare, mâncare de pasare cu păstăi şi o prajitură cu vin bun. Masă împărătească faţă de mizeria de până acum.
      Pe front linişte, toate atacurile din ultimele zile au fost respinse cu pierderi mari. Sunt luaţi şi ceva prizonieri. Ai noştri au observat mişcări mari de trupe, tankuri peste Don într-o luncă şi de acolo au fost trecute o parte dincoace pentru un atac mare. Au fost trimise valuri, valuri de aviaţie care i-au distrus în parte. Vine un sblocotenent de la 1 Cantemir uşor rănit care îmi spune de atacurile ruseşti şi cum vuia valea de urletele răniţilor lor. Îmi aduc doi ostaşi morţi îngheţaţi.
      Azi e Duminică, sunt două luni de când am trecut Nistrul, e Lăsata Secului. Vine la noi un gurist bunişor cu o chitară care ne zice câte ceva de inimă albastră. Se creeaza o atmosferă plăcută în cameră, mă gândesc la cei de pe poziţii. E frig, noapte senină cu lună. Fumurile se ridică ca nişte coloane în noaptea ce pare îngheţată. Am primit şi carte poştală de la Fănel. Îmi place aici, mulţumesc lui Dumnezeu până acum am avut noroc! Trimit cântăreţul la oamenii mei să le cânte şi lor ceva şi să le dea şi lor un ceai cu marmeladă şi miere. Ce o mai fi făcând Furnicuţa, mă întreb mereu şi nu-mi vine a crede că mai sunt fiinţe cu mâini mici albe, catifelate, cu piele şi sân cald, fierbinte, cu obraz şi gura pe care s-o sorbi şi păr a cărui aromă îmbată. Unde mai sunt? Unde e Furnicuţa mea? A trecut criza sau aproape a trecut; totuşi e un mare progres.
      
      Mi-a zâmbit o floare- ntr-o fereastră,
      la fereastra unei case albe.
      Era frig afară şi ninsoare
      iar în casa albă era soare.
      
      Mi-a zâmbit în casă o femeie
      zâmbet cald şi bun ca de Giocondă.
      Avea sânii copţi şi forme pline
      buze moi şi roşii; era blondă.
      
      Într-un colţ îşi depăna încetul
      cântec vechi şi trist un patefon.
      Lângă sobă îşi torcea pisica
      vechiu-i fir de lene, monoton.
      
      Patul ei cu perne mi-a furat privirea.
      Pe salteaua moale trupul şi-a mulat.
      Şi-am văzut pe dată că-i nenorocire
      să nu fie-n casă chiar nici un bărbat.
      
      16 noiembrie 1942
      
      Zi frumoasă, dimineaţă rece dar luminoasă. Fac control la divizie − găsesc mulţi cu păduchi. Azi noapte am dormit în cameră numai cu pr. Tatoescu. Trec 45 avioane românesti care pisează crunt regimentul inamic.
      Masă la divizie − brânză cu unt şi mămăliguţă(mai bine de două luni de când nu am mai mâncat aşa ceva), pârjoale cu piure şi castraveţi, prăjituri − mâncare excelentă.
      Vin mereu îngheţaţi, sunt toţi îmbrăcaţi uşor dar şi slabi, generaţie debilitată. Pe front relativ linişte. Aspectul acestui sat îmi aminteşte de imagini din filme de război sau romane; drumul acesta îngust marcat pe o parte şi alta prin pietre mari în strat gros, sentinelele în cojoc uriaş alb şi pâslari care străjuiesc intrarea la comandament, bordeiele din care ies ca nişte viezuri ostaşii sau intră prin deschiderea neagră alţii. Totul creeaza un cadru ireal de basm, de lume închipuită – totuşi de câtă crudă realitate. Maiorul Răileanu a venit la noi; am mai stat de vorbă sau mai bine l-am ascultat vorbind. Cât de echilibrat este, cât de frumos sunt aranjate toate în cutioara lui craniană. Are o logică minunată.
      Nu am mai primit scrisori dar nici nu le mai aştept ca altădată, m-am resemnat, zbuciumul meu e de prisos, trebuie să iau viaţa aşa cum este. Mi-i dor puţin de Mateescu, Petrescu.
      
      17 noiembrie 1942
      
      Plouă mărunt, zi urâtă, apasatoare, cu ceaţă. Stau mai mult în casă, joc 66 cu pr. Codreanu şi pierd mereu; probabil Furnicuţa e cuminte. Nu am mai primit scrisori de mult.
      La amaiaza mare la popotă e şi generalul. Câtă deosebire între mâncarea de aici şi confortul şi cei de pe poziţie. Se vorbeşte de toate tot aşa ca între noi, cei străini de treburile militare. Mâncăm o ciorbă bună, cârnaţi de purcel cu piure şi castraveţi, cafea turceasca.
      Vin mereu bolnavi, oameni supti de ger, epave ale victorioaselor noastre armate. Seara vin Răileanu şi căpitanul Cerapop care ne invidiază. A dat puţin frig şi s-a făcut un polei grozav. Avioane nu mai apar, noi râdem că din pricina poleiului.
      
      18 noiembrie 1942
      
      Zi frumoasă − e chiar cald, se face noroi. Nu mai iau flaneaua, ai impresia unei zile de sfârşit de martie. Aviaţia noastră foarte activă − trec spre front câte 30-40 avioane bombard şi Stukas. Budu a fost ieri să mă schimbe dar nu am vrut − e mai bine aici cu toate că e mai aproape de front. De dimineaţă a venit la noi o frumoasă rusoaică care aduce lapte pentru Codreanu; suntem încă în pat, se fac spirite, ne sculăm alene, îmi aduce un soldat cafeaua cu lapte şi unt; mă duc prin sat apoi. Seninul cerului e încântător − am mereu impresia imaginilor unui film sau al unui peisaj de război descris cândva într-o carte. Pe front puţină activitate de artilerie şi multă de aviaţie. După masa de la popotă care a fost copioasă ascult puţin radio jurnal şi muzică la transmisiuni. Vocea spicheriţei aduce aroma pământului ţării − mi se par toate mai aproape. Viaţa de ocnaş a primit mângâierea unui glas al vieţii liniştite, al vieţii libere. Mai primesc câtiva bolnavi, îi trimit la ambulanţă după ce le-am servit respectivul ceai cu pâine şi marmeladă. Vine maiorul Răileanu. Asist la o discuţie frumoasă între el şi pr. Tatoescu. Câtă logică strânsă în capul maiorului, ce echilibru perfect; mă simt apropiat de el. Spre seară plecăm împreună discutând de toate, luăm masa apoi cu sblocotenentul M.B. de la jandarmi şi maiorul; ne îndreptăm spre casă.
      În faţa unor morminte de soldati germani maiorul ne opreşte şi ne arată un mormânt al unui tânăr neamţ care a murit în ziua naşterii lui. Ce stranie coincidenţă! Ne despărţim, e lună, o noapte feerică − acelaş cadru de lume ireală. Casele, cu umbrele ce le face luna, par desprinse dintr-o stampă. Discut multe cu Bunea, ne despărţim cu promisiunea de a ne întâlni mai des şi eventual a juca cărţi. E un baiat bun. Acasă a venit iar acel muzicant cu ghitara şi vocea lui caldă. Ne zice câteva romanţe, mai cânt şi eu; camera pare mai drăguţă, pluteşte în aer voie bună.
      Sblocotenentul Vrabie, care la masa de 12 obţinuse de la general 12 kg de vin pentru ofiţerii lui 12 Dorobanţi, pleacă cu pr. Codreanu şi cu ţiganul pe front să-i mai bucure şi pe cei de acolo. Târziu vine pr. Codreanu şi ne spune cum s-au dus, cum colonelul a făcut legatura prin telefon cu batalioanele şi i-a pus să asculte radio la telefon. Seară cu muzica românească zisă de ţigan. A fost multa voie bună.
      Azi a fost o zi bună.
      
      19 noiembrie 1942
      
      Dezastru. Mă trezesc, să tot fi fost 5 dimineaţa, într-un adevărat iad de artilerie. Aşa ceva nu am auzit până acum, este un continuu zgomot, cad proiectilele cu nemiluita. Ies afară − spre front se vede o pânză groasă de fum. Se disting perfect bătăile unei arme ruseşti cu 16 proiectile trase odată şi pe care o numesc „Katiuşa”. Zi urâtă cu ceaţă şi norii sunt jos. La ora 8 sosesc primii răniţi care ne spun că au apărut tankuri ruseşti. Vin mereu răniţi, nu mai prididesc cu pansatul! Sunt mulţi, mulţi, prea mulţi; picioare rupte, mâini rupte, plăgi toracice, la cap, nepansaţi. Eu am devenit post de prim ajutor, sunt aduşi pe căruţe, pe maşini, mulţi pe jos abia târându-se. Vine şi Răileanu. Ne prinde îngrijorarea, ni s-a instalat telefon şi vorbim cu ambulanţa să ne trimită toate maşinile, încarc mereu şi trimit, îmi vine şi mâncarea şi abia mă ating de ea. Cei de la divizie încep a pleca, frontul s-a zdruncinat. Tankurile au pătruns până la nivelul artileriei, luând infanteria din spate, toti răniţii sunt îngroziţi de cele văzute. La ora 11 apare şi Dumitraş care era la 6 km mai în faţă la Gromski. E palid, speriat, s-au retras cu toţii căci satul a fost ocupat şi ruşii i-au dat foc. Maiorul Răileanu îl trimite înapoi cu altă maşină care se întoarce nu după mult timp plină cu răniţi. Mai târziu apare şi Dumitraş care abia a scăpat din focul mitralierelor, postul lui e desfiinţat şi el trimis la ambulanţă cu prima maşină de răniţi. Eu nu mai pot face faţă puhoiului de răniţi, mă mai ajută şi plutonierul sanitar de la 25 infanterie. Trimit vorbă la ambulanţă să-mi trimită doctor în ajutor şi pansamente. La ora 3 vin Budu şi Fortunescu, mitralierele şi exploziile obuzelor se aud din ce în ce mai aproape. Budu se grăbeşte să plece la ambulanţă cu prima maşină şi eu rămân cu Jorj; pansăm pe capete. La ora 4 vine Răileanu cu turismul spre a pleca şi el cu câţiva ofiteri ai diviziei. Îmi spune să fiu atent(ştiu asta) şi să nu cumva să rămân fără maşini – când situaţia va fi mai gravă să mă retrag în satul dindărăt. Sunt năuc, mâinile mi-s pline de sânge, gemetele sărmanilor răniţi îmi sfredelesc sufletul. Ce vină au aceşti amărâţi să sufere atât? Conducătorii popoarelor îşi fac jocurile pe spinarea lor, sărmani tineri. Când te vei trezi să ştii să-i arunci înainte de a-şi începe partida. Soldaţii luptă cu pieptul gol contra monştrilor de fier. Au fost aduse vreo 15 sticle cu benzină dar până la urmă nu au mai fost sticle. Tunurile de 75mm, spun cei care au văzut, că nu au nici un efect. Pe dreapta, pe un deal la 3-4km, văd namile cum aruncă foc în trupe, mă întreb cum voi scăpa şi eu. Tunurile regimentului care era în sat încep să plece, eu trebuie să rămân căci răniţii vin mereu. Soldatul care face legătura între mine şi căpitanul Angelescu de la divizie − care trebuie să mă anunţe când să plec şi eu − vine spunând ca acela a plecat lăsând vorbă că voi primi a doua zi un ordin; încep să fiu neliniştit. S-a înserat, se aud mitralierele din ce în ce mai distinct; încet, încet satul se goleşte. Când intru în camera de dormit o găsesc goală − preoţii au plecat şi ei, deci am rămas singur. Răniţii însă vin mereu, nu-i pot lăsa aşa, am mai trimis o maşină plină, am mai rămas cu una. S-a făcut o spărtură în cadrul diviziei 13(vecin din dreapta) pe unde se infiltrează inamicul, deci eu sunt în primejdie, în curând satul va fi ocupat cu toate că ai noştri îşi mai păstrează poziţiile. Ce trebuie să fac? Mai ieşind afară văd ostaşi în formaţie retrăgându-se şi trimit un şofer să vadă de la ce unitate sunt şi-mi spune că acela este 8 infanterie. Deci se retrag şi cei din primele linii, nu trebuie să mai pierd timp, din clipă în clipă se poate produce ireparabilul. Iau imediat hotărârea de a pleca, de altfel în ultima oră nu au mai venit aşa mulţi răniţi.
      Strâng totul. Ce am pun la masină, rămâne un plutonier mort şi un ostaş pe targă adus în ultima clipă când nu mai aveam nici loc. Las, spunându-le situaţia, doi brancardieri pentru a strânge răniţii eventuali şi a-i îndruma spre noul meu post. Las vorbă dacă observă ceva să plece şi ei imediat. Plecăm, suntem într-o extremă încordare, e întuneric dar tot se mai vede puţin, drumul bun de ieşire din sat este blocat de căruţe.
      O iau pe altul mai ocolit care duce spre ruşi, acesta e liber, Satul e gol, aproape ici colo de mai vezi câte un ostaş. Ajungem pe creasta dealului de unde rotim spre ambulantă, acum simţiţm o mare uşurare, am scăpat. Coloane nesfârşite de căruţe acoperă imensitatea câmpului, noi trecem, ocolim, dăm prin gropi din margine mereu, nu mai putem observa drumul lateral care duce la satul vecin. E ceaţă. Ajungem la Ivanovski, oprim maşinile. Ne dăm jos eu, Jorj, Ciubotaru şi brancardierii şi ne urcăm la o casă pe marginea drumului. Aici într-o cameră e corpul de gardă de la divizia a 13-a. Ne fofilăm şi noi într-un colţ, pe jos numai soldaţi care dorm, în mijloc o sobă din tablă împrăştie o căldură plăcută. Afară se lasă frig din ce în ce mai aspru, bate şi un vânt uşurel. Suntem extrem de obosiţi şi acolo pe jos cu capul pe o raniţă adorm puţin, vreo jumătate de oră. Când mă trezesc mă duc afară, trec mereu coloane, majoritatea 12 D. Trec şi tunuri grele remorcate de maşini. În noaptea rece zgomotul căruţelor, al copitelor cailor, glasurile răguşite ale oamenilor îşi dau mâna producând un vacarm de rău prevestitor; ai impresia că începe bejenia.
      Stau ca pe ghimpi, mă gândesc mereu că au venit răniţi şi nu avem cu ce să-i evacuăm. La ora 12 vin trei maşini. Imediat mă urc eu în una, Jorj în alta şi o luăm printre coloane spre Salamakovski. Drumul într-un loc ca o râpă se îngustează încât nu poate să încapă decât un vehicul. Aici găsim coloană oprită, drumul e blocat de căruţe care s-au înghesuit una în alta şi acum nici una nu se mai poate mişca. Stăm vreo jumătate de oră şi când văd că nu e speranţă a se îndrepta situaţia curând şi fiind extrem de frig o iau îndărăt şi stăm şi aşteptăm ivirea zorilor, care nu mai sunt departe, în casă. Începe să ningă, casele se contureaza mai bine în albul zăpezii care se cerne mereu, drumurile sunt pline de coloane, intrăm în casa unde ne vin răniţi de la alte formaţii pe care îi pansăm şi-i punem într-o cameră. Spre ziuă, ieşind afară, întâlnesc pe unul din brancardierii lăsaţi la post cu o figura speriată, abia respirând care îmi spune că satul a fost ocupat iar el abia a scăpat prin fugă. Imediat dau ordin de plecare, am două maşini. În una încarc bagaje în cealaltă răniţii, plecăm spre ambulanţă. În partea stângă a satului se aud aproape focuri de mitralieră, e panică generală, toţi fug, convoaie nesfârşite acoperă câmpul, ici colo cai în agonie zac lăsaţi în părăsire; e un adevărat vacarm. Cu greu răzbatem printre coloane, iau în drum pe dr.Albu fugit şi el de la un batalion (20), Regimentul 12 infanterie. La ambulanţă e linişte dar cu toate că e ora 6 dimineaţa şi toată noaptea au muncit sunt cu toţii sculaţi. Mă prezint maiorului Ştefănescu. Acesta are în faţa casei turismul gata de plecare, încearcă să vorbeasca cu Perelazovski unde e corpul dar comunicaţia e întreruptă. Eu plec la băieţi, le spun situaţia; sunt cu toţii îngrijoraţi. Mă duc iar la maior dar îl întâlnesc împreună cu dr. Davidescu fugind spre maşină. Întrebăndu-l ce e nou îmi spune să fiu gata şi că el se duce la Perelazovski spre a ne comunica situaţia. Imediat se urcă în maşina cu pr. şi dr. Petrescu şi pleacă. Eu alerg la băieţii care sunt cu toţii adunaţi lângă o maşină autosanitară în care se încarcă bagajele noastre. Le arăt pe geam că pleacă maiorul, rămânem în vânt, ce avem de făcut, totul depinde de ce hotărâre vom lua. Eu le repet cele văzute şi trăite, ne adunăm, se hotărăşte a se mai încerca o convorbire telefonică. Aşteptăm cu înfrigurare, ninge, e o vreme umedă, zăpada cade mereu. Căruţele din sat se mişcă şi ele. Telefonul nu mai functionează, hotărâm plecarea. Maiorul Kosciusko dă comanda, trenul care e gata se pune în mişcare, ordonanţa mea îmi dă o pâine căci eu nu am nici una; nu poate pleca nimeni cu noi, maşina e supraîncărcată. Dăm în şosea, câmpul e plin de căruţe şi maşini. Sunt şi nemţi care s-au oprit cu maşinile în drum, oprim şi noi. Ni se spune că drumul spre Perelazovski, e tăiat − acest sat unde era corpul de armată fiind luat de ruşi. Aici era şi un spital plin de răniţi. Pe unde o luăm? Vedem coloana îndreptându-se spre alt drum lateral, pornim şi noi într-acolo. Întâlnim maşina-turism a prof. Moruzi, o maşină de toată frumuseţea părăsită. Ne dăm seama de pericol, ne ducem mereu cât mai departe să putem ieşi din cercul ale cărui proporţii nu le cunoaştem. Pe drum întâlnim coloane de maşini, ne ghidăm după busolă, mergem spre vest, mereu spre vest; e frig bate un vânt sinistru. La trecerea unei ape un număr enorm de maşini care au îngheţat; de pe un pod îngust a căzut un tun în apă. Tunul barează trecerea şi acum se necăjesc să-l scoată. Aici găsim şi maşina d-lui maior stricată şi părăsită cu câteva lucruri în ea, deci pe aici a trecut şeful nostru şi în ce stare de spirit erau se vede după ce au lăsat. Fug mereu cu toţii, întâlnim două autosanitare cu răniţii care fusesesră evacuaţi diminaţa la spital dar pentru că acesta fusese ocupat o luaseră şi ei la fugă pe aici. E frig, răniţii în maşinile noastre descoperite tremură de frig − nenorocire. Nu mai ştim nici drumurile, ne ghidăm după busolă. Mai întâlnim o maşină atelier părăsită, materiale şi un căpitan, Vasilescu. Se lasă noaptea, totul e sinistru, satele sunt extrem de rare şi noi străbatem regiuni complet necunoscute. Ajungem într-un sat Procaciovka unde hotărâm să ne odihnim. Căutăm starostele   − un băiat tare drăguţ şi săritor. Găseşte o casă goală pentru răniţi pe care o încălzeşte la repezeală cu ajutorul unor rusoaice. Avem şi un rus rănit. Eu dorm într-o cameră mică cu pr. Tatoescu şi Fortunescu, cu încă trei femei şi doi ruşi – o cameră mică, umedă, cu lut pe jos. Dar ce contează acum toate aceste pretenţii de confort! Măcar un ceas să mă odihnesc, este a doua noapte când nu dorm, plus fuga. Suit în pat mă prinde somnul repede, după un ceas suntem treziţi să fim gata de plecare. Sunt ameţit de nesomn, abia am aranjat răniţii la caldură şi i-am cărat noi căci nu avem oameni şi iar trebuie să-i scoatem la frig şi iar să pornim mai departe. În satul acesta este un mare depozit cu alimente al corpului de armată şi locotenentul vine să ne dea de toate. Noi însă nu putem lua decât ce ne trebuie căci altfel putem s-o păţim. Luăm 50kg zahăr, pesmeţi, miere, magiun, brânză,vin şi ne dau şi ţuică, cafea boabe(20kg) nu luăm însă. Ne ajunge şi maşina aprovizionării cu Crăciunescu. Suntem acum mai mulţi cu patru maşini. Pornim la 12 noaptea mai departe. Suntem singuri pe drumuri pustii neprietenoase. Ajungem în Ştefanovca un sat mai mare care este cantonamentul de iarnă al diviziei a 13-a şi unde vom primi ordine căci aici au venit şi va mai veni o parte din armata fugară. Dar până la ziuă nu vom putea vorbi cu nimeni. Căutăm un adăpost dar toate casele sunt ocupate, sunt şi mulţi nemţi. Găsim în sfârşit o odaie caldă unde debarcăm răniţii, ne mirăm cum de nu a murit nici unul când e atât de frig şi ei sunt uşor îmbrăcaţi. Avem în total 32 din care vreo 7 foarte grav, unii cu picioare amputate. Cu cât stoicism îşi priveşte soarta un elev t.r. sergent care are un picior amputat şi celălalt cu fracturi multiple şi nu a fost amputat numai pentru moralul lui. Când îl mutăm mereu are grijă de un geamantănaş mic în care are câteva lucruşoare.
      Veniţi voi conducători de popoare şi vedeţi jalea ce aţi semănat-o, nimic nu merită toată gloria voastră plătită atât de scump.
      Eu cu Mateescu, Budu, Vartan, Tolici, Dumitraş nimerim într-o cameră cu mulţi soldaţi pe jos, ne aciuăm şi noi. Eu adorm cu picioarele pe o masă cu şezutul pe un scaun mic şi capul rezemat de o ladă. Aşa ne odihnim câteva ore. Dimineaţa în sat multă mişcare, întâlnim pe maiorul Ştefănescu, Petrescu şi pr. Davidescu. Sunt mulţi ofiţeri superiori, maşini, trupă. Servim un ceai la o mică popotă, umplem rezervoarele cu benzină şi plecăm mai departe încolonaţi cu maşinile diviziei a 13-a. Fugim înainte nu ştim până unde, se spune că am luat drumul spre Morozovskaia, trecem pe lângă un teren mare de aviaţie, pe drum întâlnim ostaşi pe jos, grupuri mici 2-3 sau uneori câte unul; ne întrebăm încotro au luat-o şi cum se gândesc să poată străbate asemenea distanţă fără mâncare, fără ghid. Ajungem la o staţie de cale ferată Oblinskaia. Aici în sfârşit este un spital unde examinăm răniţii. Maiorul nostru întâlneşte un vechi cunoscut − un tânăr aviator german comandant pe un grup de avioane Stuka.
      Ne arată harta şi ne spune locurile de înaintare ale ruşilor. Zilele sunt tot mohorâte aşa că cea mai formidabilă armă a noastră, aviaţia, nu poate activa. Plecăm mai departe şi ajungem seara la ... Aici poposim la o casă din marginea drumului, nu mai avem benzină. Sunt multe maşini poposite aici − în două camere ale casei sunt peste 40 soldaţi; ne infiltrăm în una şi dăm o parte din soldaţi în cealaltă; aici rămânând vreo 5. Aducem paie de afară, le aşezăm pe jos şi le acoperim cu foi de cort şi pături. Şi aşa stăm unul lângă altul de nu mai ai pe unde trece. Adormim, suntem treziţi la vreo 4 de zgomote şi foc în apropiere. Arde un depozit de muniţie, stăm în alarmă, adormim din nou, până la ziuă nu se petrece nimic deosebit. Seara maiorul cavalerist Georgescu ne-a adus de la un depozit mulţime de alimente şi nişte ţigări bune. Le împărţim la toţi.
      În aceste zile maiorul Kosciusko s-a dovedit un perfect camarad. Călătoria în maşină încălecaţi peste bagaje, cu multe spirite care mai descreţeau frunţile, cu „aspectul de balcon” cum îi spune Mateescu fundului după care stăteau el şi Handoca pe două scaune, moţăiala, frigul, fac din această călătorie a groazei neuitate aduceri aminte.
      
      22 noiembrie 1942
      
      Ne trezim oarecum odihniţi, e Duminică azi. Nu ştim ce vom face. Băieţii au început unii să se radă, mie nu-mi arde de asta acum. O maşină pleacă spre Morozovskaia pentru benzină deşi căpitanul ne-a spus că de acolo vor trece coloane cu butoaie de benzină să aprovizioneze maşinile rămase în pană. Până una alta iarăşi e voie bună. Se iau măsuri să se facă o masă copioasă. De la Crăciunescu se ia ţuica si se fac lichioruri, mai avem şi nişte băuturi uşoare f. aromate. Se cântă, dr. Albu cu muzicuţa lui de numai 7cm ne uimeşte prin precizia ariilor cântate. Maiorul Ştefănescu are o atitudine de condamnat, se simte parcă vinovat de ceva; băieţii toţi îi sunt ostili. Eu fac un 66 cu el. Mâncarea e copioasă se mai bea şi mult, e multă multă voie bună. Eu m-am ras şi spălat bine.
      Trec mereu în mare goană coloane de maşini şi una mare germană. Un vânt de panică ne-a cuprins iar, trebuie să o luăm din loc. Maiorul Georgescu propune s-o pornim a doua zi să nu ajungem noaptea la Morozovskaia. Se opun toţi; se ordonă plecarea. Maşina cu benzină ne-a venit. Până la Morozovskaia sunt 30 km, plecăm seara, e frig, pornim cu inimile uşoare, nu ştim de ce dar plecările ne bucură pe toţi(sau ştim de ce). În drum ne oprim, întâlnim maşina cu maiorul Răileanu şi câteva (2) germane. Maiorul ne spune că Morozovskaia, singura noastră posibilitate de evadare e ocupată de ruşi. Un duş rece ne sleieşte toată voia bună şi fierbinţeala de peste zi. Parca ne-a lovit cineva, suntem năuciţi; imaginea prizonieratului se înfige în creierele tuturor; încotro s-o luăm? Îndărăt nu, înainte nu, doar peste câmpuri dar nu mai sunt drumuri. În faţa noastră la 8 km e oraşul; deodată se zăreşte întracolo foc, întâi unul, apoi mai multe aşa cum ar lua foc nişte depozite de benzină şi în adevăr sunt depozite de benzină care ard, flacăra e înaltă, izbucneşte deodată o coloană uriaşă spre cer. Din dreapta se aud câteva lovituri de tun, asta întăreşte mai mult cele spuse adică ruşii sunt în oraş sau în imediata apropiere, că ai noştri au dat foc. Momente de groază, îmi simt inima mică, abia mai bate şi primul meu gand e să-mi iau ţigări şi ciorapi groşi să nu rămână prin ladă. Cheia am pierdut-o, stric lacătul şi-mi încalţ în grabă a 3-a pereche de ciorapi şi-mi umplu buzunarele de ţigări. Vine şi o coloană de căruţe, o oprim. Ce facem? Unii spun să încercăm să mergem mai departe poate nu e ocupat oraşul şi ne vom putea strecura. Alţii sunt de părere să aşteptăm să nu cumva să cădem ca nişte şoareci în plină luptă de stradă care ne-ar fi fatală. Triumfă ideia nu ştiu cui, mi se pare a lui Răileanu, de a trimite o maşină mică înainte să vadă ce e. Pleacă Dumitraş şi popa nostru. După vreo 10 minute vine din partea opusă o maşina cu nemţi care ne spune că drumul e liber şi putem pleca. Ne mai liniştim, hotărâm să plecăm. Pe drum întâlnim şi maşina noastră care ne spune acelaş lucru, suntem pe deplin liniştiţi, fiecare simţim o mare uşurare, parcă ne-am fi trezit    dintr-un vis urât cu coşmaruri. Înainte ni se pare că auzim şi tankuri căci vine de departe zgomot de fierărie(era trenul de care noi uitasem) şi imaginaţia noastră înfierbântată intrată în panică lucra mereu. Aproape de oraş vedem ostaşi lucrând la tranşee, deci totul e bine dar nu tocmai căci aceştia se pregătesc de un eventual atac. Ce proporţie o fi având atacul rusesc de nici aici după 200km de fugă nu am scăpat de ei?
      Coloana de maşini se opreşte în oraş, aici vom sta pană la ora 4 dimineaţa. Se alimentează cu benzină, noi plecăm să dormim puţin la casele din apropiere. Găsesc într-o cameră mică o lada, dr. Albu pe jos iar pr. Tatoescu într-un pat; dormim puţin, dimineaţa ne găseşte cu figurile descompuse totuşi mai remontaţi, mai în siguranţă oarecum.
      
      23 noiembrie 1942
      
      La ora 6 pornim mai departe. Cum ieşim din oraş vedem urmele dezastrului: căruţe stricate lăsate pe drum sau unele bune cărora le-au murit caii, cai în grupe pe câmp împrăştiaţi, cai părăsiţi pe aceste meleaguri după care cine mai ştie ce oameni necăjiţi plâng, ei fiindu-le singurul lor ajutor la muncă. Lăzi cu muniţie, cai morţi, arhive, etc. Întreg drumul e presărat cu sudoarea muncii românului care nu are ce căuta să lupte la aşa mare depărtare de ţăra lui. Şi armata a părăsit Morozovskaia deci dezastrul e general, dezastrul armatei române, nenorocirea unei ţări care îşi merita o soartă mai bună. Sărmane animal smuls pământului şi necazului gospodăriei goală fără tine. Sărman ostaş român zvârlit la mii de km departe de ţara către care te mână toate gândurile şi dorinţele tale. Spre ea desigur ai plecat aşa grăbit, spre ea ca spre o mamă care să-ţi dea o mângâiere şi adăpost zbuciumului şi oboselii tale. Ai uitat doar că suntem prea departe, calul tău a obosit şi tu mâine îţi vei pleca grumazul pe pământul neprieten şi corpul tău pe pământul îngheţat, vei plânge vitregia soartei tale, a noastră a tuturor. E frig, fugim mereu mai departe, ajungem într-un târgusor Tazinskaia, se zvoneşte că mergem la Kamensk; de aici vedem că pornim pe alt drum, mergem mereu, mereu spre vest ajungem spre seară în Bela Kalitva(Vorstadt) un sat mare, frumos pe malul Doneţului. Aici e control serios. Armata noastră şi nemţii sunt foarte severi. Divizia noastră obţine însă chiar acum seara libertatea de a trece Doneţul. Nu am mâncat nimic de aseară. Eu am mai ciupit ceva căci am stat în maşină cu Crăciunescu unde era şi cald căci şoferul a aprins un primus. Preoţii şi dr Albu şi toţi cei pe care i-am luat în maşină trebuie să ne părăsească. Se face inventarul în oameni al fiecărei maşini. În sfârşit trecem Doneţul, uşurarea e şi mai mare − am scăpat de pericol; rătăcim apoi mult pe drumuri neumblate în căutarea nu ştiu cărui sat. Eu şi Crăciunescu moţăim în căldura plăcută a cabinei maşinii şi oboselii crunte. Azi am străbătut peste 120km. Ajungem pe la ora 10 într-un sat căzăcesc mare pe malul Doneţului Pobejdionâi(care culmea coincidenţei înseamnă cei învinşi).
      Găsim îndată cvartir; eu mai stau cu Crăciunescu, gazda dă „koslei moloko”(lapte acru) şi noi facem ceai cu ţuică, servim şi gazdele; sunt oameni tare primitori şi buni. Dorm la două babe care când vin la ora 12 la culcare stau pe lângă mine cănd mă dezbrăcam întrebându-mă nu ştiu ce şi răspunzându-le ce nu înteleg ele. Adorm buştean, îmbrăcat căci bagajul meu e la maşină cu băieţii care s-au rătăcit.
      
      24 noiembrie 1942
      
      Dimineaţă frumoasă, totul e mare, case frumoase, lume extrem de bună; toţi sunt cazaci, primitori şi foarte îndatoritori. Cazacii au fost persecutaţi de comunişti. Pentru a trece Doneţul plăteau 3 ruble/persoană, pentru a învăţa mai departe la şcoală plăteau 150 ruble de şcolar. Toţi au icoane numeroase în case şi păstrează obiceiurile vechi. Exemplul gazdei mele: i-a murit nu demult o fată, ţine şi acum oglinzile acoperite. Dimineaţa vin şi ceilalţi, încep a căuta cvartir. Petrescu spune că ar vrea să stee cu mine dar caută casă. Eu nu-l pot invita gândindu-mă că-şi poate găsi ceva mai bun. La mine vin Mateescu, Budu şi Handoca; îmi pare rău că voi fi lipsit de tovăraşia lui Petrescu. Ne întâlnim, ceilalţi caută paturi căci în cameră nu este decât unul în care stau eu. Gazda ne dă lapte. Ziua trece fără nici un eveniment important.
      Seara ni se aduce veste că diviziile rezistă pe front şi că li s-au trimis cu avionul două decoraţii „Crucea de fier” cu frunza de stejar şi 160 „Mihai Viteazul”. Sărmani luptători, ce vă mai încălzeşte pe voi această cinstire...
      Trenul nostru nu a venit încă, nu avem nici o ştire de la el. Câtă avere irosită în această nenorocită fugă.
      
      25 noiembrie 1942
      
      Zi mohorâtă − nori negri se alungă pe cerul acum prea jos. Dar vântul bate uşor, norii se alungă şi albastrul cerului surâde amărăciunii noastre, e cald, unii ieşim în talie, facem o plimbare pe malul Doneţului care-şi rostogoleste apele străvezii la 50m în dosul casei noastre. Celălalt mal e înalt, sunt şi dealuri mai în fund, varietatea acestui teren strecoară o notă de mulţumire în inimile noastre. Am scăpat deocamdată de monotonia peisajului uriaşelor întinderi. Aproape că nu mă mai gândesc la nimic.
      Cei dragi ai mei sunt o lume pe care încep s-o privesc prin luneta binoclului întors. Caut să mă pătrund de realitate şi să nu mă mai chinuiesc cu aduceri aminte care mi-ar face şi mai neagră situaţia. Criza a trecut, m-am acomodat în tematica situaţiei. Nu am mai scris Furnicuţei de un veac dar nici nu mai aştept scrisorile ei cu emoţia din trecut. Poate prin aceeaşi stare sufletească trece şi ea sau ea a avut-o dintru început. Nu-mi mai este necaz pe trecutul ei, pe nimic.
      
      26 noiembrie 1942
      
      Zi mohorâtă, nu e frig dar a început să bată vântul. După respectivul lapte ce ni-l dau cu atâta bunavoinţă babele noastre, mormolocim prin casă. Careva să fi spus să ne mai descotorosim de bagaje. A început Mateescu şi-şi verifică lada, ne împarte napolitane şi rom(cine ştie pentru ce vremuri păstrat) ne ameţim puţin, vin veşti triste, se spune că drumul Morozovskaia–Stalingrad ar fi întrerupt şi Stalingradul înconjurat de ruşi cu toată armata germană-română la mijloc. Suntem cu toţii nimic, pe feţele tuturor e atâta descurajare că o simţi parcă plutind şi în cameră. Nu-mi mai vine să fac nimic, am impresia că sunt bătut. Stau lungit şi aş vrea să cad aşa în amorţire să nu mai simt nimic. Auzim că diviziile noastre încercuite au capitulat. Mă gândesc cu groază la ultimele lor clipe sau şi la cele premergătoare. Ce situaţie disperată, ce momente de groază. Şi erau românaşii noştri acolo, smulşi gliei şi neamului nostru. Atâta omenire prizonieră, parcă îi văd   înşirându-se în lungi coloane, tremurând de frig străbătând câmpiile ruseşti, sărmană viaţă de captivitate şi cât de aproape am fost şi noi de ea. Auzim că şi ambulanţa diviziei a 13-a a fost luată prizonieră. Seara mâncăm acasă. Ne facem ceai cu pâine, magiun, măsline etc.
      Aproape că nu ne mai vine să mâncăm. Mai târziu Mateescu vine cu vestea adusă proaspată de la Kamensk. Că Stalingradul e coplet în mâna aliaţilor şi ruşii fug înărăt incendiind totul în urma lor, neştiind la rându-le cum să scape din cleşte.
      Divizia noastră blindată ar fi scăpat şi ea din încercuire. Ce o fi făcând Dumitru? Primim în sfârşit scrisori; de la Furnicuţa două plicuri şi patru CP prinse la un loc, un plic de la Aurica. Îmi plac rândurile Furnicuţei dar de ce oare nu le mai sorb cu emoţia de altădată. Poate din cauza stării mele sufleteşti urmare a nesiguranţei în care ne aflăm. Totuşi recitesc rândurile ei şi-mi vine să râd acolo unde îmi spune că mă aşteaptă fiind totul aranjat la Bucureşti. Şi nu cumva să uit să-i dau o telegramă. Iar eu ştiind situaţia în care sunt. Cele mai noi scrisori sunt de la 7 noiembrie. Deşi am spus că nu mai scriu nimănui îi înşir câteva rănduri amare ca şi sufletul meu Furnicuţei. Ieri am trimis şi părinţilor veşti despre mine. Circulă zvonul să fim utilizaţi la formaţiuni care pleacă pe front...din lac în puţ.
      Înseninare ne mai vine de la bancurile lui Mateescu şi pe rând şi de la ale noastre.
      Pisica care sare de pe sobă pe Mateescu ce-şi are patul lângă ea ne mai dă voie bună.
      
      27 noiembrie 1942
      
      Zi urâtă, bate un vânt teribil şi ninge, e călduţ totuşi. Nu a venit încă trenul nostru. Mânjii pleacă în ţară, le-a venit ordin, câtă bucurie pe ei, fiecare din noi se grăbeşte să trimită scrisori acasă care să nu mai treacă prin foarfecele cenzurii. Toate îmi par că sunt disperate SOS-uri.
      Fac o vizită lui Petrescu şi Vartan care mă serveşte cu prăjitură din ţară şi ţigări Virginia. Ieri cu Crăciunescu am plecat la o bolnavă, o fată frumoasă de vreo 16 ani. Crăciunescu deschide ochii mari când îi vede sânii frumoşi şi trupul alb. Am auzit că rusoaica, mama fetei, dă în bobi, o rugăm să ne dea şi nouă. Mie îmi spune că nu plec acasă înainte de Crăciun ci în prima lună a anului viitor. Mă aşteaptă curând o nenorocire din care nu scap. La Crăciunescu la fel dar cu el e mai greu.
      Viaţa ei se scurge domol, fără bucurii dar deocamdată nici necazuri.
      
      28 noiembrie 1942
      
      Băieţii sunt gata de plecarea în ţară, câtă bucurie pe ei şi ce gânduri pe noi, când auzim nume ca Iaşi, Tighina, Bucureşti etc. În curând ei vor vedea şi vor trăi acolo unde sunt toate dorurile noastre. Iată-i sunt gata, vin la noi în cameră unde e şi maiorul Kosciusko, ne sărutăm, parcă aş vrea să le trimit prin ei celor dragi de acolo această caldă îmbrăţişare. Sunt încărcaţi de comisioane; fiecare îşi încearcă acum proptelele pentru a scăpa din mizeria de aici. Suntem nişte ocnaşi care privim cu jind detinuţii ce-şi iau zborul spre soare, spre libertate. Luăm masa la popota improvizată într-o odăiţă scundă în care intri parcă pe brânci, atât e de joasă partea de sus a uşii. Mâncăm prost, raţii nemţesti de conserve. Fiindcă e soare şi ziua calduţă facem o poza în faţa popotei aşa cu talgerile pline, tacâmurile în mână, suntem nişte mici soldaţi care umblă după mâncarea de la cazan. A plecat la spital la Kamensk şi maiorul Ştefănescu; când s-a îngroşat treaba o şterge, ne părăseste încăodată.
      Sera ne ducem unii la alţii în vizită, vorbim de toate dar subiectul preferat rămâne întoarcerea în ţară. E oare posibilă; s-ar părea după felul cum e situaţia şi cum judecăm şi noi că da. Divizia noastră e distrusă, au rămas doar câte ceva din trenuri şi ambulanţe şi eşalonul al II-lea al diviziei. Am putea fi trimişi în ţară ca pe acest schelet să fie refăcută unitatea. Se zvoneşte însă ca din rămăşiţele tuturor diviziilor să se facă altele. Nu ştii ce să mai crezi, fiecare din noi vorbeşte într-un fel cum îl duce capul, nimic nu e sigur, se va clarifica totul sperăm în curând. Apare şi Popescu-spaimă pe care îl credeam pierdut, a rătăcit şi chinuit mult; cu el vin şi două autosanitare cu patru oameni. Popescu spune că ruşii au fost respinşi şi acum ei vor să scape din cleşte. Pe înserate fac o vizită bunilor băieţi Vartan şi Petrescu care stau chiar la marginea satului dar nu departe de noi. Am nimerit-o tocmai bine: au pe masa făcută de gazdă o farfurie mare cu cartofi prăjiti, ceai cu rom, brânză, salam încât luăm o masă copioasă; eu îi servesc cu ţigări din ţară regele R.M.S. Vorbim de toate, e tare cald la ei, stau în camaşă. Mă întorc acasă − sunt singur, ceilalţi fac un poker la Crăciunescu. Mă gândesc la Furnicuţa, azi chiar de mai multe ori mi-a alunecat gândul la ea, îmi imaginam trupul ei, anumite intimităţi etc.
      Cât nu am mai primit nimic nu mă mai gândeam. Mi-am adus aminte de Pralea cum se adresa gazdelor când poposeam într-un sat noaptea spre a dormi:
      -    „ Cvartir est?
      -    Molocov est?
      -    Gaga, ga est?
      -    Iaiţ(ou) est?”
      Era mereu grijuliu pentru burta lui şi cu acest sistem obţinea totdeauna ba lapte, ba vin, ba unt etc.
      Ce nebunie ar fi să-mi vie şi mie ordin de lăsare la vatră!
      Dar prea e frumos acest vis ca să se poată izbândi. Mai circulă zvonul că ne-ar da la batalioane de lupatători ce se formeaza să plece pe front. Nemţii ar fi spus să mai rezistăm 2-3 săptămâni până ce vin 40 divizii blindate ale lor şi după asta vom fi trimişi în ţară. Nu ştii ce să mai crezi. Realitatea crudă e asta: armata noastră din cotul Donului numărând multe divizii a fost distrusă. Comandamentele s-au dovedit extrem de slabe şi fiecare a căutat să fugă pe cont propriu părăsindu-şi unitatea, camarazii. Cu asemenea şefi nu e de făcut razboi. Se citează cazul unui maior care cu o maşină-cisternă ar fi ajuns până la Rostov şi mergea şi mai departe dacă nu era oprit; au fugit toţi care încotro fără a mai vrea să ştie de ceilalţi.
      
      29 noiembrie 1942
      
      Azi e Duminică, zi mohorâtă, ne deplasăm ambulanţa în satul vecin Nijni-Jarinovski. Eu cu Budu primesc ordin a ne duce în satul Patapof prin Tazinskaia înaintea unor rămăşiţe de unităti de divizie care au bolnavi. Mergem peste câmpuri, ajungem în Tazinskaia şi întrebând mereu ajungem în Patapof spre seară. Aici, minune, au fost români dar au plecat de la ora 1p.m. Nu putem rămane aici căci am fi prea singuri, ne întoarcem în satul vecin Mihailova unde căutăm cvartir dar în zadar căci toate casele sunt pline de români şi nemţi.
      Intrăm în disperare într-o casă mai arătoasă conduşi de un rus care ştie româneşte pe care îl cheamă Bălan Dănila. Într-o cameră mare, caldă găsim o rusoaică blondă cu doi copii şi un soldat român. Suntem plini de frig şi avem o foame de lupi căci crezând în terminarea misiunii până seara nu am luat nimic cu noi. Ne dăm pe lângă sobă şi pe măsură ce ne încălzim foamea creşte. Soldatul ne găteste brânză cu cartofi cu unt, probabil că ne-am uitat prea lung la mâncare şi acesta se simte obligat să ne servească şi nouă, ceeace facem imediat primind cu destulă mulţumire. Vin nişte fete mai tinere şi glumesc cu soldatul, noi ne zgâim şi la ele cu patima ce o pusesem privind mâncarea. Încet ne prinde somnul, nu avem loc, ne culcăm pe podea cu o simplă pătură sub noi. Adormim în curând visând la un pat alb şi moale cu femeia visată alături.
      
      30 noiembrie 1942
      
      Abia au apărut zorile şi suntem treji, plecăm imediat mai departe. O luăm spre Vorstadt pe altă cale, ajunşi acolo facem rost de ceva ulei şi pornim spre Kamensk; pe drum întâlnim coloana ce o căutam. Aşteptăm trecerea ei întrebând mereu dacă nu au bolnavi. Culegem vreo 3-4, unul mai grav.
      Întâlnim şi trenul ambulanţei, soldaţii se luminează la faţă când ne văd, le dăm bineţe tuturor şi ne bucurăm sincer de regăsirea lor. Sunt toţi în frunte cu bravul plutonier Muşat care a salvat toată averea formaţiei. Au cheltiut vreo 20 lei şi au potcovit câteva fiare a corturilor. Plecăm la Kamensk, pe drum câteva pene de benzină şi ajungem pe înoptate. La spitalul de recuperare No.2 întâlnesc pe colegul meu de facultate Grigoriev. Ne bucură revederea. Sunt flămând, nu am mâncat nici azi, mă serveşte imediat cu ceai, brânză, miere, ciocolată, ţigări. Gust din toate cu lăcomie. Duc un bolnav grav la Spitalul de Cruce Roşie nr. 5 unde întâlnesc pe Flor Vasile. Cât de scurte sunt drumurile pământului, să-l întâlnesc pe Flor aici la peste 2000km de ţară. Vorbesc mult cu el, facem rost de mâncare de la nemţi şi înfulecăm o cutie de conservă, unt şi pâine într-o sală la spital.
      Băieţii ne invită să dormim la ei, au camere foarte drăguţe cu lumină electrică, paturi moi şi albe cu somieră, covoraşe pe jos, interior aşa cum nu am mai văzut demult. Ca un sălbatec privesc la tot acest confort. Aici aud mai bine de toată grozăvia distrugerii armatelor noastre. Nenorocirea nu a fost numai în cadrul celor 8 divizii româneşti din cotul Donului unde s-au pierdut după ştirile radioului Londra 70.000 prizonieri, 30.000 morţi şi încă pe atâta răniţi şi cei 3 bravi generali Sion, Lascăr, Mazarini ci şi la Stalingrad unde erau încă şase divizii ale noastre. Se zvoneşte că diviziile distruse(şi sunt aproape toate) să plece în ţară. Deocamdată s-a stabilit ca divizia noastră să plece la Voroşilovgrad. Aici aud de greşeala de neiertat a orgoliului generalilor noştri care au vrut sector propriu şi nu au acceptat propunerea germană de a se intercala o divizie română şi una germană. Dacă se făcea aşa nu se mai petrecea acest dezastru.
      Adorm butuc. Înainte de culcare dr. Stoicov ne serveşte câte o dulceaţă de căpşuni. Ce viaţă bună se duce aici.
      
      1 decembrie 1942
      
      Prima grijă să căutăm benzină, nu mai avem deloc − aseară am împins chiar la maşină 500m până în curtea spitalului. Armata nu ne dă, spitalul nici atât, ce facem? Grigoriev a dat două pachete „Naţionale” pentru 10 kg. S-ar putea să ne ajungă căci noi ştim că mai avem 20km până acasă. Mai facem rost de mâncare deci şi de ţigări de la nemţi. Îl întâlnim pe Andrieş cu un alt sublocotenent de la grupul 18 al diviziei. Acesta abia a scăpat de la front; îmi povesteşte lucruri înspăimântătoare. Le trec şi eu aici pentru a ilustra cât pot un dezastru; sau şi minţea în fierbinţeli de panică.
      Divizia noastra a 6-a si a13-a înconjurate, cu cei 3 generali Sion, Lascăr, Mazarini au primit delegaţii bolşevice pentru a se preda. Au fost respinse toate propunerile. Delegaţii erau legaţi la ochi şi aduşi la comandament, dezlegaţi şi, când erau conduşi, li se aplica acelaş tratament. Dupa 3 zile de refuz, în care timp ai noştri au rezistat tuturor atacurilor, într-o noapte au lăsat câteva batalioane să ţină faţă iar ceilalţi au căutat să se retragă, au ajuns aproape de Bol. Donscinka unde au întâlnit o blindată germană care şi ea era încercuită. Au rămas peste noapte acolo vreo 3.500 oameni ai diviziei a 15-a. Până aici au întâlnit într-un sat mii de răniţi care gemeau de huiau văile şi nu aveau de nicăieri nici o asistenţă. Dimineaţa când s-au trezit erau singuri în sat, nemţii se retrăseseră pe un deal. Apar tankuri şi infanteria rusească. Au început să ţiuie gloanţele cum piuie cârdurile de vrăbii adunate să ciugulească, cădeau ostaşii, urlau văile de gemete, călcau tankurile peste ei, era un iad. Au încercat, o parte, să fugă; generalul la un moment dat, a căzut într-o groapă probabil rănit. Care au mai scăpat au luat-o peste câmpuri, întâlnesc mii de cadavre de soldaţi români şi germani presărati pe şosea, călcaţi, despuiaţi unii, în atitudini obscene alţii, jerpeliţi cu baioneta, schingiuiţi de ruşi ca răzbunare probabil că nu s-au predat. Povestea sblocotenentul că la un regiment de artilerie luat prizonier, s-a tăiat la 150 oameni mâna dreaptă fiindcă s-au găsit toate proiectilele trase. În Cernicevskaia germanii au prins pe nesimtiţe vreo 10.000 soldati ruşi,    i-au pisat până la unul, nu au luat nici un prizonier. Le-au aplicat acelaş sistem necivilizat. Au rătăcit cinci zile nemâncaţi, nedormiţi. Mâncau uneori un fel de cocă făcută din ovăz sau grâu cu apa.
      La ce bun toate astea? De ce oare nu se înţeleg oamenii? De ce să ajungi să-ţi temi viaţa în fiecare clipă şi să devii bestie? Război! cât de cruda e legea ta! Când va scăpa de tine omenirea care nu doreşte decât pace?
      Plecăm din Kamensk pe un drum ştiut de un brancardier care până la un loc e cel spre Lehaia pe care-l cunosc. Fiindcă avem puţina benzină Budu e de părere şi chiar o susţine cu patos, să luăm un drum mai scurt zice el peste o câmpie spre satul Bogdanof de unde am auzit că mai sunt doar 7-8 km până la noi. Deşi văd că greşim nu prea vreau să-l contrazic căci e puţin şi încăpăţânat, de altfel om bun. Ajungem dupa 4 km la o gară mică unde stau câtiva ciolaveci. Dar ghinionul ne pândeşte, maşina nu mai vrea să meargă. Aici suntem izolaţi, nu întâlnim nici o maşina afară doar de una a nemţilor care repară telefonul dar care nu vor să ne dea. Împingem la ea la un deal apoi pe drum drept o mai hârşâim vreo 4km până într-un sat micuţ complet izolat cu casele împrăştiate pe nişte dealuri care se unesc formând o adevarată căldare în fundul căreia e o apă. Oprim sus lângă o casă, e ora 1p.m., nu am mâncat aproape nimic. Coborâm ordonanţele şi eu cu Budu şi cei doi oameni pornim pe jos spre casa de unde să putem veni cu altă maşină cu benzină să o scoatem pe a noastra. Tot după busola Budu o luăm pe un drum, trecem pe lângă un Schacht(mină) şi, întrebând într-un sat unde duce drumul pe care o luasem noi, ni se spune spre marea noastra surprindere şi în special a lui Budu că merge la Kamensk; deci de unde plecasem. Facem calea întoarsă şi ne grăbim căci seara a şi început a se lăsa. La drum ne încălzim, străbatem kilometri întregi prin acest pustiu sinistru, se lasă şi ceaţa, vizibilitatea foarte scăzută. În fiecare sat luăm câte un ciolavec să ne arate drumul căci în acest pustiu unde sunt zeci de drumuri peste câmpii e foarte uşor să rătăceşti. Nu vedem decât la câtiva paşi, e tăcere de moarte... deodată răsună în noapte un glas, vorbeşte limba noastră, tresărim, ne oprim.
      „Ura fratilor” răspundem. Ne întreabă „de unde veniţi?” unde duce drumul pe care veniţi? Distingem la vreo 500-800m mai multe glasuri, sunt ostaşi de ai noştri care în noapte rătăcesc pe aceste meleaguri neprietenoase căutându-şi unitatea.. Le spunem îndreptându-i pe drum bun. Suntem obosiţi, ne-am încălzit deabinelea, dar nu mai ajungem. S-a făcut ceasul 7, mai trecem un sat apoi altul şi în sfârşit când disperasem că nu-l mai nimerim pe cel pe care îl credeam al nostru şi nici măcar în altul unde ne hotărâsem să ne oprim până a doua zi, auzim în apropiere lătrat de câine. Ne-am înviorat, deci în apropiere sunt aşezări omeneşti. Pentru prima oara m-am gândit căt de necesare sunt aceste animale omului. Frânţi de oboseală ajungem în satul nostru, raportăm maiorului. Apoi, după ce înghiţim vreo trei ceaiuri fierbinţi bine asortate, adormim ca pruncii.
      
      2 decembrie 1942
      
      De dimineaţă plec cu Budu la divizie să raportăm şi să luăm o maşină pentru a o lua pe cea rămasă în pană. E cam frig, găsesc corespondenţa la poştă, am două plicuri şi o c.p. de la Furnicuţa; până să fie gata maşina pentru plecare, în frig, le-am sorbit pe toate, am avut o senzaţie de amărăciune, de dezgust, ceva parcă se rupe în mine de câte ori îmi dezvăluie din trecutul ei. Mă simt distrus, se năruie în mine toţi idolii şi doar eu am rugat-o mereu, am insistat să-mi spună totul. Ea se execută cu anumite reticenţe, parcă i-ar fi teamă dar totuşi îmi spune. Şi cât rău îmi face pe măsură ce aflu mai multe sau mai repetă cele ştiute, cu atât chipul ei atât de luminos altădată se şterge încet din gândurile şi simţurile mele. Cât de sadic sunt, cât mă chinuiesc; de ce caut să-mi distrug această mulţumire, de ce omor din inima mea pe Furnicuţa care-mi era atât de dragă? Cu cât aflu mai multe pe atât îmi dau mai mult seama de felul meu de multe ori rece cu ea chiar atunci când simţeam nevoia să-i spun vorbe frumoase. Sunt atât de egoist: femeia care îmi place nu vreau ca nimeni să-i fi încântat gândurile nici mângâiat trupul, eu sa fiu primul în toate altfel renunţ, caut să-mi distrug fericirea ce o simt fiind cu ea căci ştiind toate, demonul geloziei sau poate altul îmi va crea cele mai crunte momente. Imi spune şi ea multe, mi-i dragă şi mi-i milă de ea şi de mine. Pe zi ce trece cu sistemul acesta mi-o omor în inima mea.
      Cu gânduri amare plecăm spre satul în care e maşina, conduc eu expediţia, e cam greu să nimereşti drumul pe care ai venit noaptea când nu se mai vedea nimic la zece metri.Ajungem totuşi, îi dăm benzina şi pornim spre ambulanţă. Budu ar mai vrea să se amestece în conducere dar nu-l las. De altfel se convinge repede că ar fi greşit-o şi de data asta; de altfel e băiat tare bun. Pe la ora 3 p.m. când se însera ajungem acasă. O ciorbă de fasole şi o mâncărică picantă de conservă ne potoleşte foamea.
      Acasă găsim pe Mateescu şi Handoca jucând pichet, camera e extrordinar de caldă, facem baie de aburi, dormim aproape în pielea goală şi foc se face doar în camera cealaltă, aşa e în fiecare noapte.
      Stăm la poveşti când vine veste că dimineaţa la ora 5 eu şi dr. Teodorescu, venit de curând cu maiorul Teodor în locul mânjilor, să plecăm cu căpitanul Marinescu de la divizie în satul Litvinov peste Doneţ să examinăm vreo 900 ostaşi, resturi din divizia noastră. Trăiesc un sentiment de părere de rău. Am impresia sau teama să nu mi se întâmple ceva. După câte ştiu satul e cam aproape de front şi cum sunt eu acum în panică ...
      
      3 decembrie 1942
      
      Dorm cam puţin, la ora 4 sunt în picioare. Nu ştiu dacă să-mi iau bagaj căci nu ştiu cât vom sta. Plec la locul de întâlnire unde după un sfert de oră soseşte şi căpitanul Marinescu cu un turism. Luăm cu noi câte o pătură şi nişte cutii de conserve şi pâine şi pornim. Ceaţa e încă deasă, e frig. Câmpurile fug din calea nostră şi vin altele mereu, mereu aceleaşi. Trecem Doneţul şi luăm de astă dată întâi un camion căci la turism s-a rupt un arc. Iar peste nesfârşite campii, după 70 km ajungem la ora 9 la Litvinov, aici aflăm trupa dar ni se spune că s-a facut vizita de dr. Albu şi Lazăr. Aflăm totuşi mulţi cărora nu li s-a făcut. Alegem o cameră unde începem. Toţi ostaşii sunt într-un hal graznic de murdari, toţi au păduchi, nu au săpun, au dormit în această bejenie pe unde au putut, mulţi au degetele mai ales de la piciore degerate, găsim mulţi şi cu scabie. Şi ofiţerii au paduchi; unii şi scabie. Nu mai au schimburi fiindcă lăzile de campanie unde fiecare avea mica lui zestre au fost lăsate, sau mai bine, luate de ruşi odată cu trenurile regimentului. Un căpitan artilerist îmi arată că nici ciorapi nu are, umblă cu piciorul înfăşurat în nişte bucăţi de la o rochie, probabil a unei rusoaice, vârâte în pâslari; sunt neraşi. Sărmana armată română. Colonelul Nicolici comandantul brigăzii de artilerie îmi arată cămşa jegoasa şi îmi spune că îl mănâncă pielea. Şi ne roagă să anunţăm divizia să le trimită schimburi şi săpun. Nu au ţigări la drum, tot ce aveau ... Un locotenent îmi spune că a plătit o marcă pe o ţigare de la nemţi.
      Aud alte grozăvii ale acestui prăpăd. A 5-a zi când generalul Sion a hotărât retragerea diviziei ne mai avnd muniţii, au luat-o noaptea printr-o văioaga cu căruţe, maşini. Mai înainte însă, ziua, divizia a 6-a venise spre ei crezând să poată fi pe aici o ieşire din cerc; au apărut deodată pe deal cu căruţe, maşini, oameni etc. Spun că era un infern. În acea văioagă, la un moment dat, nu a mai putut trece decât câte o maşină; erau şi nemţi acolo care imediat, sub amenintarea pistolului, şi-au trecut toate maşinile lor, apoi ale noastre s-au încurcat şi nu a mai putut trece nici una. Au rămas acolo faimoasele Skoda, tunuri, Harchuri, mii de maşini mai ales că multe nu mai aveau nici benzină. După ce trecuse vreo jumătate din oameni, au interceptat drumul ruşii care prinsesera de veste după retragerea diviziei deşi se aranjaseră unitaţi de ariergardă pe poziţie. Coloana a fost tăită în două; cei dinainte au putut scăpa ceilalti toţi au rămas prizonieri. Ajunşi la Bol. Donscinka dau peste nemţi căci erau şi ei încercuiţi. A doua zi iar lupte, cad mulţi şi scapă unii printr-o văioagă. A fost baie de sânge. Cei scăpaţi nu aveau ce mânca. Îmi spune un locotenent că nu au mâncat 6 zile nimic, doar zăpadă. Au găsit tankuri de ale noastre părăsite nelovite dar nu mai aveau benzină.
      Pană la 2 terminăm, moralul e extraordinar de scăzut şi al trupei dar şi al ofiţerilor. Toţi au necaz pe nemţi. Îmi povesteşte un şofer cum nemţii aruncau din maşini şoferi de ai noştri, se instalau ei şi plecau lăsându-i pe ai noştri plângând. Evacuăm vreo nouă bolnavi la Kamensk.
      Întorşi seara la Vorstadt citesc un ziar din ţară cu data 25 noiembrie deci după dezastru; nu spune decât de mari atacuri ruseşti oprite cu succes de trupe româno-germane în sectorul Donului.
      Ajunşi la ora 8 la divizie raportăm ce am găsit, luăm o masă bună la popotă, aici aflăm că vom trece în curând Doneţul spre a fi încartiruiţi în nişte sate unde se va face refacerea diviziei. Care refacere? Din 16.000 oameni au rămas vreo 3.000 din care 2.000 la trenuri şi servicii şi numai 1.000 luptători fără moral, fără arme, mulţi cu picioarele degerate, debilitaţi. Din aceşti oameni nu se mai pot face luptători şi de ar fi să-i mai duci pe front vor fugi sau se vor lăsa luaţi prizonieri şi vor fi un rău şi pentru cei buni. Ce vor să mai facă oare cu noi? Toţi speram că vom fi duşi în ţară, acum se spulberă visurile.
      Acasă găsesc două plicuri dela Furnicuţa şi unul dela Ghi. Văcărescu care-mi dă ştiri de Anuţa.
      Furnicuţa îmi spune multe, simt aceeaşi rănire şi aceeaşi amărăciune. Fumez mult şi citesc cu deosebită atenţie una din scrisori scrisă mărunt pe opt pagini mari. Adorm cu gândurile amortiţe de atâta durere.
      
      4 decembrie 1942
      
      Abia sculat un ostaş aduce două plicuri: mie şi lui Budu. Al meu e de la Aurica. Mă trezisem cu drojdia amărăciunii celor două scrisori ale Furnicuţei. Mi-au zâmbit rândurile frumoase şi chipul furişat între coalele scrisorii Aurichii. Nu ştiu ce să cred, e prima dată când fata asta atât de rezervată îmi trimite rânduri atât de calde. Sunt pur şi simplu surprins. Nu cumva e un joc al ei? Oricum mi-a adus multă lumină gândurilor mele, multă voie bună. Sarmana mea Furnicuţa, sărmanele mele frământări, mă gandesc uneori la tine acum cu mult necaz şi totuşi îmi dau seama că nu am un pic de dreptate. Am căutat să omor această făptură care mi-a fost totuşi atât de dragă, s-o omor în gândurile şi simţurile mele, nu am reuşit decât acum când îi cunosc o parte din viaţa pe care până acum numai o bănuiam sau mi-o spusese în parte ea. De ce am facut asta? De ce am ispitit-o să-mi spună atâtea lucruri care m-au doborât, mi-au creat atâta suferinţă? Poate pentru a mă pune în gardă pentru a nu mă afla niciodată în situaţia caraghioasă a unor momente pe care să le reclam ca numai ale mele şi ea să le fi gustat cu atâţia.
      Pentru femeia care îmi place vreau să fiu numai eu primul în toate, de nu, prăpastia s-a deschis. Cât egoism totuşi. Cu firea asta a mea îmi voi distruge mereu mulţumirea. De ce nu am lăsat totul în întuneric odată ce Furnicuţa mi-a plăcut atât de mult? Cum mi-am distrus visul revederii şi vieţii noastre comune, a excursiilor etc. De acum de câte ori voi sta cu ea voi vedea pe ceilalţi care la fel au mângâiat-o, lângă care a dormit, pe care i-a pupat, cărora li s-a dat poate cu aceeaşi pasiune.
      Ah nopţile de la Bucureşti, Brăila, Ploieşti şi câte vor mai fi fost, mi-aţi omorât o mare fericire a mea. Acum îmi explic toată rezerva permanentă ce am avut-o faţă de ea, bănuiam multe şi totdeauna am pus masca indiferenţei când inima bătea numai pentru ea. Furnicuţule drag ai să mă ierţi tu vreodată ce ţi-am făcut? Nu mai crede în mine sunt un laş. Nu vreau să te accept cu toate aceste amintiri ale tale şi totuşi nu am făcut decât să câştig dragostea ta. Îndreaptă-te spre alte orizonturi, eşti tânără, frumoasă, bună. Ştiu mi-ai fi fost o soţie ideală şi o doream; demonul din mine te alungă însă, el e mai tare. Dragostea noastră va fi o fluturare de batistă trimisă cuiva pe o corabie ale cărei pânze se pierd în orizontul luminos al cerului şi apei albastre.
      Facem vizita medicală a rămăşiţelor diviziei care se găsesc în satul nostru. Sunt tare puţini oameni. Ofiţeri, trupă − toţi demoralizaţi − cu acelaş gând fix, plecarea spre ţară. Circulă diferite bancuri asupra plecării sau întoarcerii spre front. Fiecare înclină să dea crezare tuturor fără a mai sta să le judece; în starea de spirit în care ne aflăm e atât de uşor să prindă orice minciună. Vizităm cei 54 oameni rămaşi din Regimentul 25 Infanterie; e jalnică această proporţie catastrofală care ilustrează dezastrul trupelor noastre. E cald, zăpada puţină care era se topeşte încet şi ea. În casă e o zăpuşeală de nedescris, stăm aproape în piele. Toţi dorm de la ora 7, eu citesc şi-mi scriu jurnalul. Am scris rânduri foarte reci Furnicuţei. De ce ţin să o amărăsc. Ea e aşa bună.
      
      5 decembrie 1942
      
      Dimineaţa facem vizita medicală a batalionului de pioneri din care nu au mai rămas decât 130 oameni şi câteva maşini. După ora 10 avem o inspecţie a ambulanţei făcută de un colonel al diviziei. Circulă iar multe poveşti. Unele că ne-am duce acasă şi vor să vadă posibilităţile noastre de transport, altele că maiorul Mihăilescu ar fi delegatul armatei să plece în ţară cu avionul pentru a-i raporta Mareşalului situaţia exactă a diviziei. Alt banc: generalul Şteflea şef mare al Statului Major ar fi ordonat să venim în ţară; se opune noul general al diviziei Arbore. Nu ştii ce să mai crezi. Un fapt e clar însă: toţi nu mai avem un pic de moral. Au venit ordine severe pentru instrucţia trupelor şi ţinutei ofiţerilor faţă de actualele împrejurări când, dacă se va vedea de la cineva o atitudine negativă va fi împuşcat fără judecată.
      Azi maiorul Răileanu şi dr. Teodorescu au plecat cu două autosanitare şi schimburi la cei din Litvinov. Am răspuns Auricăi.
      Mi-a cântat un rus din balalaică. Se cântă acum: „mi-a cântat un rus din mitralieră.”
      Stăm deocamdată bine, ne roade doar nesiguranţa zilei de mâine. Ce ar fi să auzim într-o zi bomba adevarată a plecării în ţară.
      
      6 decembrie 1942
      
      De astă noapte a început să ningă, totuşi nu e frig. Câtă poezie aveau fulgii în ţară, cât de urăţi sunt aici unde te gândeşti mereu la blocarea drumurilor, la gerul care poate să vină. Ninge liniştit, s-a acoperit tot câmpul în haină albă, simbol al gingăşiei, nevinovăţiei. Şi câte crunte răutăţi se petrec clipă de clipă aici unde viaţa e atât de ieftină. Dimineaţa slujbă în localul şcolii satului. A venit o maşină mică de la corp cu un colonel medic care s-a prezentat maiorului şi a fost chemat şi Vartan farmacistul. Ce mai zi? Stau cu Budu în casă şi facem diferite supoziţii. Eu dau în pasienţe pentru plecarea în ţară dar nu iese. Tare mi-e teamă să nu primim ordin de plecare îndărăt la front. Ni s-a urât tuturor, după cele întâmplate nu mai are nimeni un pic de curaj. Citim ziare din 16-20 noiembrie. Se vede din toate declinul forţei germane. În Africa cel puţin e dezastru. Cum vom putea scăpa din acest cerc din care nu vedem nici o portiţă de ieşire. Am impresia că suntem între două prizonierate: cel posibil rusesc şi cel existent german căci nu-mi pot imagina ca o armată distrusă, ai cărei ofiţeri şi soldaţi nu mai au un pic de moral, dacă ar fi stăpâni pe hotărarile ei nu ar ordona plecarea acolo unde să-şi găsească liniştea şi unde s-ar putea face adevarata refacere. În ce mă priveşte deşi sunt anunţat că formele s-au făcut pentru chemarea mea în ţară din octombrie nu a venit nimic nici până azi. Numai să nu sosească prea târziu.
      Casa maiorului e vis-a-vis, turismul lui e lângă casă. Stăm cu Budu şi urmărim mişcările, pleacă colonelul, vine Handoca. Îi vedem figura, căutăm să-i citim pe faţă ce ştiri aduce; iată-l în cameră, aduce vestea că plecăm îndărăt peste Doneţ. Să fie adevărat? Circulă atâtea bancuri. Şi totuşi se confirmă, vom pleca peste o zi sau două. Mă duc şi eu vis-a-vis să mai stau de vorbă cu Petrescu şi Vartan. Sunt numai ei doi acasă, găsesc ei de cuviinţă să mă cinstească cu un rom pe care nu-l refuz, mai urmează unul, apoi altul şi buna dispozitie pune stăpânire pe toţi. Mi s-au luminat toate, tot una de vom fi omorâţi sau nu, viaţa îşi va urma cursul şi noi nu putem modifica cu nimic mersul lucrurilor. Vine şi maiorul, se ţine o mică conferinţă. Pe la 9 1/2 plec acasă. Aici îi trezesc, îi necăjesc pe toţi ceilalţi, trimit ordonanţa să-mi aducă masa de seară de la popotă uitând că mâncasem seara. Adorm la ora 2 noaptea, mă trezesc şi nu mai pot adormi.
      
      7 decembrie 1942
      
      Ne sculăm la ora 5, ne facem bagajele şi aşteptăm − vor veni de la divizie maşinile să ne ia pe toţi. Pe la ora 9 apar. Sunt multe, împrumutate şi de la diviziile 1 şi 6. Sunt îmbarcaţi oamenii căpitanului Ştefănescu − un zbir − bate oamenii care se zăpăcesc urcându-se care şi cum poate. Cum se mai poate comporta un om în asemenea împrejurare! Pornim, stăm în cabina şoferului care, coincidenţă, este Creangă de anul trecut. Stau cu Petrescu, sunt obosit şi mi se face foame pe la ora 12, mâncăm pâine şi o cutie conservă, trecem prin Kamensk trecem iar Doneţul. Îl vom mai trece îndărăt?
      Ajungem seara în satul Popof unde sunt debarcaţi oamenii, mai avem 5 km până în satul ce ni s-a destinat dar nu mai putem pleca, stăm aici. Nu se prea găsesc locuinţe, nimerim într-o casă unde ne aşternem pe jos între doua paturi eu, pr. Davidescu şi dr. Teodorescu. În camera foarte mică doarme o fată de vreo 15 ani cu mama sa alături, o femeiuşcă cu baiatul ei şi, mai târziu, vine barbatu-său politistul. Mă joc puţin cu fata îi pun mâna pe sânii tari şi formaţi ca de piatră, naptea am poluţie. Oare şi dr. Teodorescu care privise şi el cu jind culcuşul de deasupra? Am dormit relativ bine dar toată noaptea am fost treziti de rusnacii care se duceau afară şi de poliţistul care s-a sculat şi a mâncat noaptea.
      S-a încălzit, afară în noapte pluteşte aer de martie. Adormim pe podeaua tare îmbrăcaţi dar cu încălţămintea scoasa gândind la paturile noastre de acasă albe şi moi şi poate la femeiuştele noastre.
      
      8 decembrie 1942
      
      Ne trezim dimineaţa la ora 5, e aproape ziuă, se trezesc cu toţii, ne sculăm. Părintele face un ceai şi mâncăm în lege din brânză, marmeladă, miere; le avem luate din belşug pentru 3 zile. În patul de lângă mine fata cea tânără mai leneveşte scoţându-şi braţele albe şi apetisante din plapumă; pe motiv că mă joc cu un baieţaş care e lângă ea mai pun mâna pe sâni. Plecând puţin afară şi întorcându-mă îl găsesc pe Teodorescu făcând acelaş lucru. Pornim la locul de adunare. Aici în faţa unei case cu aprovizionarea armatei vedem un convoi de prizonieri; unul probabil că a vrut să se ascundă şi un neamţ şi câţiva politişti nemţi îl bat măr. Ceilalţi vreo sută stau nemişcaţi, o turmă docilă pe care o manevrează 2-3 oameni însă înarmaţi.
      Mai târziu plecăm şi noi pe jos lăsând bagajele să ni le ia când trec pe aici căruţele. Eu îmi iau doar păturile şi o cutie conservă cu o bucată de pâine. Facem 6 km, bate puţin vânt şi se înnourează. Ajungem în satul destinat nouă, aşteptăm ordine în capătul satului. E puţin frig, ne ducem într-o casă apropiată şi ne încălzim şi mâncăm câte ceva din proviziile noastre. Gazda ne serveşte o farfurie mare de varză murată apoi alta, între timp primim ordinul să ne aranjăm în sectorul mai depărtat al satului Sabuldychin. Aici sunt nişte case răzleţite pe kilometri la poalele unui deal. Toţi aleargă după case. Eu cu Budu o luăm din loc, trecem râul care e mărişor, ne căţărăm dincolo. Dar popa ne-a luat-o înainte; pe câmpul cu zapadă puţină, cu cojocul lui negru şi barba în vânt pare o nălucă. Găsim o cameră dar prea suntem izolaţi; ceilalţi au rămas dincolo de râu. Vedem nişte băieţi cu săniuţa, mă dau şi eu odată. M-am văzut pentru o clipă copilul mic care zbura cu săniuţa pe drumul accidentat al pantei copilăriei mele.
      Dar suntem prea izolaţi şi pentru asta ne ducem îndărăt să mai vedem pe unde stau ceilalţi. Găsim pe Handoca şi Mateescu instalaţi   într-o cameră bună, bucuroşi de a fi găsit; ne alegem si noi locuri căci camera e mare. Observăm însă că Handoca e bosumflat, pricepem şi, întrebându-l, ne şi spune verde ce bănuiam dar într-o forma foarte puţin camaraderească; în sfârşit acest om de nimic şi-a aruncat masca.
      E noapte însă, afară ninge şi bate un vânt aspru. Nu avem cameră, înghiţim afrontul şi ne culcăm aici. Mateescu nu a fost la mica şi urâta convorbire, vine mai târziu. Împrumut de la el ţigări şi o cutie conservă peşte; acest om este un bun camarad, păcat de cârdăşia cu Handoca. Eu dorm pe podea doar pe două pături; nu am cu mine targa. Adormim pe la 7. La ora 5 suntem treji.
      
      9 decembrie 1942
      
      Îmi aduc aminte de nişte vorbe ale doctorului Petrescu din timpul fugii lui cu maiorul Ştefănescu. Fugind maiorul spunea mereu „Doamne ajută să scăpăm să-mi văd şi eu copilaşii, dar nu cred!” şi-şi tot făcea cruce. Dr. Petrescu îi spune că-i pare rău de nevastă şi drept mângâiere maiorul îi răspunde „Nevasta ta e tinerică şi-şi va face un rost în viaţă.” după care vorbe dr. Petrescu şi-a căpătat mult curaj.
      Zăpada s-a aşezat de câţiva centimetri, câmpul tot e alb acum, e iarnă. Pornesc cu Budu să ne găsim casă, trecem în sectorul brancardierilor. Aici este un platou cu vreo 10 case mai strânse. Ne alegem noi o casă apoi ne ducem la maior să-i raportăm şi să propunem a se muta şi ceilalti ofiţeri şi câteva servicii; maiorul primeşte. Va rămâne acum Handoca izolat. Punem toată ambulanţa în mişcare. Vremea se încălzeşte, curge din streaşină, ba a început să plouă. Eu cu Budu stau în casă, mi-e foame, e 12 şi nu ne-au venit bagajele. Gazda, o femeie mărunţică cu forme pline, e spirt şi extrem de binevoitoare, ne serveşte lapte şi pentru că nu are pâine pleacă şi aduce din vecini. Serviciul e în căni curate bune, pe farfurii. Vom sta în două cămăruţe eu cu Vartan, Petrescu, Budu. Eu stau într-o cameră mică ce comunică cu cealaltă de care e desparţită printr-un paravan. Am un pat bun cu somieră. Petrescu şi Vartan dorm pe un pat mai larg cu somieră, Budu pe targă. Nu ştiu de ce dar îmi place atât de mult acest cantonament încât sunt sigur că nu vom sta mult. Bun cantonamentul, buni camarazii.
      Ne vin lăzile, punem repede conserve de carne să se încălzească, prăjim cartofi, gazda ne dă varză murată, mâncăm admirabil. Mai târziu vin şi Petrescu şi Vartan care vor dormi împreună. Budu, fiindcă lada nu i-a venit, a mâncat împrumut şi fumat de la noi; el însă speră să nu se poată revanşa. Seara se face la ora 3 p.m. Ne strângem în casă, e curat. Am aprins o lampă a dr. Petrescu şi un opaiţ. Râdem, fumăm, spunem prostii, ne scriem jurnalul. Budu adoarme întâi, apoi ceilalţi. Eu stau mai târziu scriu căteva versuri şi adorm cu gândurile împărţite. Noaptea am poluţie; a 3-a într-o săptămână.
      
      10 decembrie 1942
      
      Controlăm oamenii şi găsim la toţi păduchi. Azi e frig fiindcă e senin. Un vânt subţire ce bate dinspre nord, soarele luceste vesel pe luciul gheţuşului ameninţător. Găsesc şi eu un păduche pe gât, luat probabil în timpul controlului.
      Popota s-a instalat lângă noi. La 12 ne ducem cu tacâmurile şi pâinea să mâncăm. Nu e gata decât peste două ceasuri. Ne e o foame cruntă, gazda foarte bună ne prăjeşte repede cartofi, ne serveşte varză murată, lapte, bostan copt şi la urmă sâmburii. Ne săturăm, mancarea de la 12 o lăsăm pe diseară. Facem inoculări antiexantematice. S-a primit ordin pentru propuneri la decoraţii. Dr. Handoca care nu a făcut nimic tot timpul campaniei decât a avut grijă de lucruşoarele lui vrea numaidecât Crucea Regina Maria. Probabil să fiu şi eu propus pentru acest ordin. Mai bine mi-ar propune să fiu trimis acasă. Budu a primit ordin să se ducă la Rgimentul 23 artilerie. Să facă infirmerie. Să nu-mi vină şi mie rândul.
      Dr. Manoliu povesteşte cum a ajuns în timpul fugii la Novocerkask lângă Rostov iar alţii cu maşina cisternă alături şi lăzile de cutii cu conserve au ajuns aproape până la Stalingrad. Au fost văzuţi soldaţi urcaţi în trenuri deasupra sau peste tampoane; nici nemţii nu mai aveau ce să le facă. Când zbierau la ei se făceau a nu întelege, se faceau mici şi trenul pleca, deci unde gândeau ei să ajunga?
      Seara mâncăm bine, mai povestim apoi somnul ne cuprinde pe rând. Să tot fi fost ora 2 noaptea când suntem treziţi de zgomot de avioane, însă ne credem atât de izolaţi, satul e atât de împrăştiat cu casele lui răsfirate la poalele dealului că nici nu mă pot gândi să strice ei vreo bombă aici. Şi totuşi se aud zgomote puternice care se întăresc mereu, casa se clatină ca de cutremur şi un geam se sparge cu zgomot. A fost cel mai tare bombardament ce l-am simţit. Nimeni nu s-a mişcat din pat. Am tot comentat apoi în fel şi chip apoi am adormit iar. La ziuă un soldat vine şi ne aduce veste că una din bombe a căzut chiar aici în curtea noastră numai la 5 metri de casă dar spre marele nostru noroc nu a explodat. Dumnezeu ne-a avut în grijă şi-i mulţumim din tot sufletul.
      
      11 decembrie 1942
      
      Dimineaţă frumoasă. E senin şi soare călduţ, nu mai bate vântul. Pornim prin sat să vedem efectele bombardamentului. Una a căzut pe un grajd al colhozului în care erau şi caii noştri, a fost însă o bombă de calibru mic şi a rănit uşor vreo şase boi şi un ciolovec. Budu pleacă; i-a venit lada dar nu vrea să-mi dea nimic din ce i-am dat, îmi pare rău de ţigări, halal camaraderie. Ne facem de lucru pe la infirmerie, secţiile noastre. Pe la ora 11 vine dr. maior Răileanu şi un colonel medic al corpului. Ce s-o mai pune la cale? Unde mai plecăm? Nu cumva vor să ne trimită pe la unităţile care nu au medic?. Mi-i inima mică, mi-i groază să mă duc la una din celelalte unităti. Aici în mijlocul camarazilor pe care-i cunosc, cu maiorul Kosciusko care acum se dovedeşte un om admirabil uit mai uşor că suntem pe aceste meleaguri neprietenoase, departe, aşa de departe de cei dragi.
      Zarul a fost aruncat. Dr. Manoliu e trimis la regimentul 12 D, Teodorescu la unităţile diviziei, Petrescu, Handoca, Călinescu şi ceilalţi la Kalitowskaia lângă Doneţ iar eu cu brancardierii şi trenul la Dubowoi, satul acela mic tot lângă Doneţ unde într-o frumoasă zi de toamna târzie am făcut baie. Seara luăm cu toţii masa la popotă unde se primesc şi oficialele pe care le aşteptam cu emoţie, doar, doar va fi o veste buna de desconcentrare. A venit un ordin pentru cei care împlinesc 4 luni a fi înlocuiţi sau a li se da concedii două luni. Dr. Petrescu pleacă mâine. Hazaica ne invită iar la masă: o mâncărică de carne cu cartofi. Admirabili aceşti ruşi, sunt cei mai cumsecade pe care i-am întâlnit. În plus azi ne-a spălat la toţi rufele.
      Mă gândesc de multe ori la viaţa chinuită şi la sfârşitul vitreg al căluţilor noştri, cine mai ştie căror nevoi smulşi.
      
      Sărman căluţ
      
      Pe drumuri sterpe nesfârşite, de oboseşti de-atât întins
      pe drumuri albe, pustiite, sărman căluţ viaţa ţi-ai stins.
      În ochii tăi purtai câmpia şi munţii ţării noastre dragi;
      şi ai schimbat pe-un tun căruţa ce o purtai pe drumuri largi.
      Te înjura aceiaşi vorbă, te mângâia aceiaşi palmă;
      eraţi doi fraţi chiar şi atuncea când auzeai câte-o sudalmă.
      Era şi el câte odata sătul de viaţa necăjită.
      Dădea în tine blestemându-şi ursita vieţii chinuită.
      Şi într-o zi n-ai mai putut răbda să vezi câmpii străine.
      Lângă un şanţ tu ai căzut, uşor te-ai ghemuit în tine,
      apoi întins-ai capul lin cu ochii pironiţi în zare
      unde-ai zărit lângă un grajd căsuţa ta în aşteptare.
      Şi-ai tremurat în vântul aspru. Deasupra ta ceru-i opac.
      De ce ţi-a fost destinul vitreg, sărman căluţ de om sarac?
      
      Aceste versuri a căror inspiraţie a fost absolut spontană au stârnit entuziasmul lui Petrescu şi Vartan care le-au trecut în jurnalul lor. După multe poveşti adormim şi noi un somn bun neîntrerupt de nici un avion, doar de joaca celor două pisici care fără să ştiu au dormit în patul meu.
      
      12 decembrie 1942
      
      Zi frumoasă, cer senin înalt, soarele sclipeşte pe lunecuşul gheţii care acoperă drumurile, e bine. Maiorul cu Răileanu, Petrescu şi câţiva sanitari au plecat cu o maşina la Kalitvenskaia unde se face un spital pe corp, noi fiind singura ambulanţă salvată întreagă(ale diviziilor 5 şi 6 fiind făcute prizoniere). După ce pleacă, eu fac vizita medicală la infirmerie. Căpitanul Vartolomeu, farmacistul diviziei, spune lucruri foarte importante. Ar urma să plece maiorul Mihăilescu, el şi alţi câţiva în ţară, fără ştirea corpului, unde vor spune adevărata situaţie a diviziei cerând să fie chemată în ţară.
      Aceasta mi-a spus-o Vartan sub cuvânt de viaţă să nu o mai spun altcuiva. E o veste bună totuşi. Poştă nu am mai primit demult, mi-e dor de veşti. Furnicuţa sper să-mi fi scris mult, de ce oare nu mai simt îndemnul de a-i scrie? Dar nici Auricăi? Care totuşi mi-a scris aşa rânduri frumoase? După amiază vin şi fac puţină slujbă trupei noastre un locotenent colonel preot, un maior preot de la corp şi armată. Maiorul Adăscăliţei vorbeşte admirabil, îmbărbătează ostaşii, dar ce să mai îmbărbăteze? Eu şi Stoicescu numai ascultăm cuvintele lor... şi trupa. Ajuns acasă găsesc totul spălat şi candela aprinsă. Este o atmosferă atât de prietenoasă, atât de bine mă simt că uit pentru o clipa că nu sunt acasă. Vine preotul apoi Mateescu, pleacă preotul, rămâne cel de al doilea care a rămas acelaş om drăguţ şi bun camarad, mâncăm câte ceva pregătit de hazaică, bem puţin rom pregătit de Vartan, facem amandoi baie ca acasă. Şi totuşi unde eşti tu ţărişoara mea, părinţii mei, fetele mele? Vă doresc cu tot focul anilor mei încă tineri, cine mă îndepărtează de voi şi ce ordin făcut tot de oameni mă lipseşte de atâta vreme de vorbele, de mângâierile voastre?
      Ce am mai auzit azi voi mai trece şi mâine. Deocamdată a început să-mi fie somn deşi este numai ora 8 fără 20. Ce face Furnicuţa la ora asta? Sâmbăta? O fi la o mică petrecere sau cu vreun tip. Gândindu-mă la asta nu mai simt acea greutate în respiraţie nici acea ameţeală care mă prindea altădată. Fii multumită Furnicuţule drag, bătrânul Jacques s-a liniştit. Dar totodată cred că nu te mai iubeşte ca altădată. S-a apropiat acum mai mult de tine, dragostea noastră are aceeaşi intensitate acum.
      
      13 decembrie 1942
      
      Zi minunată, cer senin albastru, un soare vesel strălucitor strecoară în toţi voie bună. Vartan se scoală, mă îmbrac şi eu, ne spălăm iar, ne bărbierim; vin Popa, Mateescu, Handoca, Budu în vizita. Budu nu-mi dezminte intuiţia mea de bun camarad, îmi aduce ţigările. Azi se anunţă o masă proastă la popotă: nişte carne conservată şi conserve de zarzavat la 12. Budu ne spune că mănâncă excelent şi are ţigări la discreţie; dealtfel, contrar obiceiului lui, ne serveşte pe toţi cu ţigări. Se vorbeşte iar de concedii, toţi se agită. Popa ne spune că s-a dat azi noapte la hazaica lui şi e amărât că a fost refuzat; eu iar am avut poluţie.
      Primim ordin: toată lumea să fie gata strânsă la şcoală pentru inspecţia generalului Sănătescu de la corpul IV de armată. Vin ştabii în maşini elegante, trupa e aliniată, generalul trece pe lângă ostaşi, îi întreabă de necazuri, dacă-s mulţumiţi cu masa. Răspund unii că nu şi au dreptate, masa germană aşa cum e azi e insuficientă. Până mai ieri la o pâine de 900 gr. erau 3 oameni pe zi. Ne întreabă şi pe noi ofiţerii câte ceva, apoi pleacă. Se vede pe figura lor plictiseala şi bucuria de a fi terminat, sigur că va urma un raport în care se va spune: „trupa cu moral ridicat, alimentaţie bună, sănătoşi, curaţi”.
      Din nimic azi popotarii noştri au scos o masă bunişoară. E cald, pe alocuri noroi, zăpada în mare parte s-a topit, câmpurile sunt iar negre, mergem în talie şi căciulile ni se par grele.
      Mă întorc acasă cu Vartan; ce băiat liniştit, cu acest om aş sta mereu. Ne instalăm în paturi, citim câte ceva şi adorm. Seara vizita popei. Povestim multe şi în special despre dragostele lui, ne spune multe. Seara mâncăm mazăre cu ghiudem, supă de conservă, ciolovecii ne dau lapte, cartofi cu varză pe care o refuzăm pentru dimineaţă când urmează să plecăm.
      Noaptea e lună, cerul este senin, totul pare neclintit, îngheţat parcă, e atâta linişte că te miri cum se mai pot bate oamenii acum. Natura îşi urmează cursul peste nimicnicia frământărilor noastre. Se aude mereu de concedii şi poate de plecare în ţară. Voi mai revedea oare plaiurile şi munţii tăi frumoşi?
      
      14 decembrie 1942
      
      Nu am dormit decât câteva ore, am avut o groaznică insomnie, ne sculăm dimineaţa. Gazda ne serveşte mâncare, nu refuzăm nimic, ne prăjeşte şi sâmburi pentru drum. Pleacă întâi trupa pe jos apoi vin maşinile şi o luăm şi noi din loc. În Oreschie, unde e divizia, ajungem coloana. Eu mă opresc pentru a merge cu ei. Întâlnesc pe Pivniceru care între altele îmi spune ştiri de la radio Londra care ar spune de nişte mişcări în ţară, lumea e neliniştită, atâta omenire pierdută se cunoaşte imediat în ţara noastră. Mă gândesc cum va putea fi posibilă întoarcerea când dintr-un regiment de 4000 oameni cum a fost 25 infanterie Vaslui se întorc doar 150, apoi artileriştii fără nici un tun, etc. Ce dezastru. Dupa 7 km pe care îi parcurg mai mult în fruntea coloanei ascultând snoavele caporalului Bujor, un ţigan îndesat cu mustăţi mari negre şi plin de energie şi haz, ajungem în Kalitvenskaia, sediul ambulanţei. Aici e un târguşor frumos, case numeroase, aşezate oarecum cu rânduială iar în mijloc o mândreţe de biserică de proporţiile unei episcopii de la noi.
      Băieţii s-au instalat admirabil, noi trebuie să mergem mai departe 7 km tot pe malul de est al Doneţului la Dubowoi. După ce facem aprovizionarea plecăm seara mai departe, mergem pe câmp cu vizibilitate extrem de redusă, noroc de puţina lună ascunsă şi ea în nori, pe drumuri nenumarate.
      După un timp care ni s-a părut o veşnicie din pricina nesiguranţei drumului ajungem în satul destinat nouă.
      Suntem obosiţi, flămânzi. Ne întâlnim cu locotenentul Stoicescu, care se arată foarte drăguţ, la aceeaşi casa unde am stat cu Călinescu, Pralea, Fortunescu când am trecut pe aici spre front. Le aducem aminte gazdelor de schimbarea unei gâşte (Husu) pe patru găini (curiţe) făcută la ei de maiorul Kosciusko şi îşi amintesc; pregătim la repezeală ceva de mâncare, apoi ceaiuri şi gazda ne serveşte seminţe. Zâmbetul Ninei e acelaş şi cozile Maruşcăi tot aşa de blonde. Numai că în camera unde dorm în acelaş pat cu Stoicescu pe celălalt nu dorm fetele ci mama şi o fată mai mică.
      Subofiţerul Corduneanu care în retragere fusese detaşat de un maior la apărarea unui sat cu alţi 23 ostaşi ne povesteşte câteva lucruri interesante întru relevarea unei mentalităţi.
      Apărau un deal de un eventual atac, aveau arme şi 5-7 gloanţe numai. Nici unul nu era luptător, toţi sau sanitari sau de la trenurile de luptă. Stăteau pe rând câte 12. Dacă ar fi apărut vreun tanc aveau ordin să trimită doi să-i anunţe pe ceilalţi şi până atunci să susţină cu foc înaintarea namilei. Noroc că nu a mai venit nimic şi au scăpat băieţii cu viaţă. Altfel s-ar fi pierdut ca maiorul Gorat şi mulţi soldaţi de la eşalonul II al diviziei noastre şi mulţi alţii...
      Azi noapte am avut iar insomnii, mă gândesc să nu fie din cauză că am mâncat bomboane cu vitamine; sau gândurile acestea care iar au început să se agite. Sunt hotărât să-mi găsesc alt cantonament.
      
      15 decembrie 1942
      
      Azi sunt trei luni de când am trecut Nistrul. E o zi mohorată cu norii joşi, nu e vânt şi nici frig. Doneţul ca un şarpe uriaş îşi întinde spinarea printre dealurile acum negre, vis-a-vis e satul Bogdanoff cu o biserică mare unde sunt unităţi din divizia a 13-a. Chiar azi a venit un soldat de la regimentul 22 Dâmboviţa care ne-a spus că nu mai sunt decât 200 oameni din cei peste 4000 câţi au pornit din ţară. Dimineaţa mergem din casă în casă să încartiruim oamenii, nu ştiu de ce dar satul ăsta îmi place; de altfel a fost primul sat din sutele prin care am trecut care mi-a plăcut. Doneţul ca o uriaşă zvârcolire a unui balaur acum domolit îşi întinde în lumina blândă a zilei solzii uriaşi ai gheţei ce se întinde pe toată spinarea. De o parte şi alta malurile înalte adăpostesc copaci şi vegetaţie mai măruntă. Satul Dubowoi aşezat în pantă, cu majoritatea caselor stricate, în locul cărora au rămas zidurile de piatră, pare o cetate uriaşă prin care mai calcă uneori făpturi ce par coborâte din altă vreme. Întreg peisajul pare ireal, e coborât parcă dintr-o cadră sau din paginile unei cărţi povestind vieţi cu mers accelerat, al căror suprem ideal era aventura. Parcă vezi coborând în joacă printre ruinele uliţelor strâmte un cazac pe un cal alb de spume care, ajuns în faţa casei dintr-un salt, a păşit peste poartă, a sărit ca un arc din şea, şi-a sărutat părintii, nevasta şi a pornit acolo unde zănganitul săbiilor şi sfidarea morţii fac viaţa mai puţin plicticoasă.
      Am găsit fete cu acelaş colorit al părului, feţei, ochilor din planşele unde sunt zugrăvite figuri din ţara Donului. M-au impresionat îndeosebi ochii şi întreaga faptură a unei fete de 16 ani care după ce i-am spus că e frumoasă şi-a schimbat rochia şi s-a pudrat.
      La amiază mâncăm împărăteşte, creer pane, ciorbă şi friptură. Ziua trece repede, mai fac o plimbare prin sat cu Stoicescu apoi seara ne prinde fără veste la 3 fără un sfert. Vin şi băieţii de la ambulanţă, aduc ţuică, ţuică cu miros de prune, nu ne vine aproape să credem, ţuică cu aroma prunelor dealurilor noastre. Şi cum Stoicescu e din partea prunilor, îi spun că s-ar putea să fie şi aroma poamelor din grădina lui. Noaptea iar insomnii.
      
      16 decembrie 1942
      
      Mă trezesc disdedimineaţă, cerul e mohorât, plec la ambulanţă în fundul unei căruţe; nici nu ştiu când ajungem mâncând tot timpul seminţe date de Nina. Întâlnesc pe Petrescu care mă primeşte cu multă căldură   şi-mi arată pavilioanele spitalului ambulanţei, care aproape sunt gata. Sunt foarte bine instalaţi. La farmacie găsesc pe Vartan, maior, Mateescu care mă primesc cu multă însufleţire. În special maiorul Kosciusko mă felicită pentru versurile pe care i le-a citit dr. Petrescu spunând că i-au plăcut mult. Mă simt emoţionat de toate aceste vorbe frumoase şi atenţiuni pentru câteva versuri nu de prea bună calitate, poate simţite. Îmi iau medicamente. Mă duc la băieţii P şi V care au şi un patefon; ascult câteva ceasuri diferite bucăţi cu sentimentul trăirii într-un mediu mai omenesc. Dintr-o glastră din fereastră îmi zâmbeşte o muşcată, perdelele sunt albe şi înflorate, paturile deasemenea − e un mediu curat, familiar. Mănânc la popotă într-o atmosferă camaraderească care nu prea exista înainte, când era Ştefănescu. A venit un nou plutonier din ţară care ne povesteşte că toţi ştiu de dezastru dar după cum era de aşteptat nu s-a anunţat nimic oficial. Viaţa s-a scumpit mult şi sunt grave restricţionări pe CFR. A întâlnit pe maiorul Ştefănescu la Tiraspol legat la cap, numai cu un ochi liber şi cu picioarele legate spunând ca e rănit şi degerat, halal comandant.
      Handoca povesteşte cum şi anul trecut a plecat în ţară cu avionul având un mic abces la o măsea şi, după cum însuşi a povestit, îi era tare ruşine când la coborâre a fost înconjurat de doamne din Crucea Roşie care-l întrebau cu milă ce are. După amiază vine şi maiorul Răileanu. Kosciusko îi spune că ar vrea să mă aducă la spital. Prefer liniştea satului unde mă aflu. Mai spune că pâna în 15 ianuarie vom fi plecaţi în ţară. De ar da bunul Dumnezeu! Din elementele diviziei s-au format trei companii ce vor fi date diviziei a 7-a; să nu cumva să ne verse şi pe noi undeva. Se înoptează, sunt tot la băieţi unde au mai venit şi alţii. Este o hazaică frumoasă care doarme în cel de al treilea pat al camerei şi drept rezultat băieţii au avut câte o poluţie. Petrescu mă întreabă cum să dea atacul. E noapte, în sfârşit pot pleca căci au încărcat pâinea. E lumină, nu e frig, câmpia se întinde până departe, până colo unde ochiul nu mai poate deosebi cerul de pământ.
      „Uite Doneţul nu mai avem mult.” spune un soldat din fundul căruţei cocoţat pe grămada de pâine. Nu ştiu de ce dar aceste vorbe m-au surprins. S-au familiarizat oamenii noştri cu locurile; parcă ar fi spus „am trecut de staţia Barboşi, deacum vine Galaţiul”. Ajungem, sunt bine dispus, acasă mă aşteaptă o cana de ţuică şi o friptură. Recitesc scrisorile primite, mai visez în fumul unei ţigări bune apoi, în căldura moleşitoare a camerei, adorm. Cu toate că nu prea e lemn în aceste regiuni ale Rusiei toate casele sunt bine încălzite fie cu cărbuni, fie cu lemne; toată ziua focul aproape nu se termină în aceste sobe uriaşe care se întind în 2-3 camere. Noaptea e lună, e senin, frig mare.
      
      17 decembrie 1942
      
      Zi senină cu cer albastru boltit ca o cupolă mică sub care se roagă bisericile tuturor neamurilor. Toate par altfel. Satul de vis-a-vis, Bogdanoff, cu numeroasele rotocoale de fum, coloane albe încremenite deasupra caselor pare o arătare dintr-o poveste petrecută pe marginea unei ape. Orizontul e deschis enorm, se vede în depărtare; surprind trenul ce duce de la Kamensk la Lehaia lăsând în urmă o coloană uriaşă albă de fum. Câteva sate dincolo de Doneţ îşi arată siluetele albe. Contururile, din cauza contrastului de alb şi negru şi a umbrei ce o face lumina, sunt atât de evidente încât par întărite cu cărbune.
      Am fost de unul singur prin cantonament. Am mai găsit păduchi la oameni. Am întâlnit fetiţa aia numai zâmbet, îi râd ochii, nasul acela micuţ, întreg obrazul e numai voie bună. O întreb câţi ani are; îmi spune 15. Pare mai tânără. Nu ştiu de ce dar această vioiciune îmi aminteşte de Furnicuţa de atunci când am întâlnit-o în şorţul negru cu guler alb într-o zi însorită de vară cu bucuria vacanţei în priviri. Era atâta curăţenie şi nevinovăţie în toată făptura ei şi totuşi... Mi-am adus aminte de ziua de ieri când am zărit la fereastra casei băieţilor flori şi în cameră era cald şi voie bună.
      
      Mi-a zâmbit o floare’într-o fereastră
      La fereastra unei case albe.
      Era frig afară şi ninsoare
      Şi în casa albă era soare.
      Mi-a zâmbit în casă o femeie,
      zâmbet bun şi cald ca de Giocondă.
      Avea sânii copţi şi forme pline,
      buze moi şi roşii, era blondă.
      
      Au venit colonelul medic al corpului, Răileanu şi Mateescu. După o scurtă inspecţie am rămas cu Mateescu, am făcut o plimbare pe malul Doneţului. Vizibilitatea e perfectă, se vede Kamenskul cu fabricile-i mari, Lehaia etc. Lumea e minunată, casele în amfiteatru cu numeroasele ruini par vestigiile unei uriaşe cetăţi. Nu ştiu de ce, dar Mateescu îmi pare îmbătrânit cu cel puţin 10 ani, e mai adus din spate şi are un mers ca de moşneag. E drept, îl supără şi sciatica dar şi privirea cată a bătrâneţe; ce schimbare la omul acesta atât de viu altădată. Am luat o masă bună cu ţuică, ciorbă înăcrită cu roşii murate, piftele apoi compot. După plecarea lui Mateescu mai fac o plimbare în sat. Seara mă duc cu subofiţerul Ciubotaru acasă la fetiţa aceia drăgălaşă, el la maică-sa. Fetiţa doarme, o trezim, îi dăm crema de obraz şi se bucură ca un adevărat copil. Stăm vreo două ceasuri, am început să prind puţin ruseşte, fetiţa vorbeşte     într-una, are o mimică extraordinară, e şi inteligentă. Stau lângă ea pe pat şi-i mângâi faţa moale. Mă gândesc la Anuţa.
      Ce face Furnicuţa oare acum? Din ce în ce mai rar mi-i gândul la ea, de ce?
      Ne întoarcem la 10 acasă. E lună, e noapte de poveste, e frig. Stoicescu doarme. Din cele povestite de femeie şi fetiţă notez câteva instructiuni impuse de comunişti femeilor.
      „Nu aveau voie să poarte decât părul scurt şi pieptănat într-o parte, rochia scurtă până la genunchi, nu inele, cercei şi alte podoabe.”
      Cred că se împacă greu aceste veşnice iubitoare de podoabe cu acest regim. Adorm cu gândurile plecate, încotro nu aş mai putea spune.
      
      18 decembrie 1942
      
      După noaptea aceea de basm iată o dimineaţă mohorâtă, norii s-au adunat iar, vizibilitatea e redusă. Pornesc în sat să-mi găsesc un nou cvartir; m-am cam săturat de tovărăşia lui Stoicescu acest om cu vederi înguste, meschin. Am observat că mi-a dispărut o cutie de conserve de peşte; îmi pare rău. Le-am strâns atât de greu. Nu avem ţigări decât porţia de patru pe zi plus cele ale ordonanţei care nu fumează. Suntem nevoiţi ca la 2-3 zile să negoţim o jumătate de pâine care ne prisoseşte sau miere pe ţigări. Nu avem de unde cumpăra nici de unele şi în retragere au rămas depozite întregi pline cu toate bunătăţile, mentalitatea rezervelor în armata romana.
      Evacuez nişte cioloveci şi soldaţi de ai noştri şi mă instalez într-o cameră mai bună, cred că cea mai bună din sat. Vine şi pr.Davidescu pentru educaţia morală a oamenilor, nici nu vrea să le mai vorbească găsind asta inutil, îl conving de contrariul. Luăm masa împreună, ne ambalăm în nişte discuţii din care iese mai clar în evidenţă latura permanent practică a preotului. Observ la bagajele mele că mi-a dispărut un tub de Prontosil, în tot cazul asta nu au luat ostaşii; plecarea mea o binecuvântez încăodată. Ziua trece pe nesimţite, de azi într-o săptămână e Crăciunul, anul trecut eram în ţară. Am trimis nişte versuri lui P şi V.
      
      19 decembrie 1942
      
      Zi posomârată, nu e frig, aş putea zice chiar că e călduţ deşi gheaţa nu s-a topit. Nu mai am ce face, încep să mă plictisesc. O pornesc iar la vizitarea cantonamentelor, bat câţiva ostaşi pe care-i găsesc în recidivă cu păduchi. Îi scriu Auricăi, am felicitat-o pe Furnicuţa. Berechet e bucătar, s-a dus(mi se pare că-l trimit în piaţă) la aprovizionare. A adus nişte carne bună de supă cu oase multe, vrem să facem o fiertură dar avem deocamdată numai apa apoi o ceapă şi în urmă nişte roşii murate care să-i dea un gust acrişor. Hazaica ne face foc şi în curând ciorba noastră fierbe parcă cu multă veselie. La ora 11 mâncăm o ciorba de toată bunătatea şi o rămăşiţă de carne conservată; ba ne mai rămâne şi pe diseară. După amiază mă plimb de unul singur printre ruinele numeroase din marginile Doneţului. Am aceeaşi impresie de cetate moartă, într-un loc dau peste o cazemată de beton armat pe un loc ce domină Doneţul. Pe înserat vin acasă. Nina îmi face o vizită cerându-mi nişte medicamente, i le dau cu plăcere. În casă e o căldură de baie; de abur stau mai mult cu uşa deschisă. Vine sergenetul de la aprovizionare, ne aduce carne multă, miere, ţigări, bomboane etc.
      Mateescu îmi scrie că în curând voi fi chemat la ambulanţă, îmi pare rău. Călinescu ar fi plecat la iernat la Rovenki. Stoicescu aduce veste de la divizia a 13-a că am pleca spre Stalino. Nici o scrisoare de nicăieri, a trecut mult timp de când nu am mai primit nimic. Ni s-a adus şi ţuica. Cred că Stoicescu şi-a umplut iar bidoanele cu ţuică şi ulcelele lui cu miere. Am terminat de citit viaţa lui Richard Wagner de Ciomac . M-au prins iar dorinţele cărnii poate unde văd mereu femei prin sat, noaptea nu mai dorm liniştit ca înainte. Voi mai putea răbda?
      
      20 decembrie 1942
      
      Zi calduţă, zăpada a dispărut complet. Ai impresia unei zile mai friguroase de toamnă. E Duminică. Fac baie şi pun pe Berechet să-mi frigă nişte cârnaţi din porţia dată pe azi, gust şi puţină ţuică apoi încă puţina şi iată-mă uşor ameţit. Am o stare de bine. Fac puţină plimbare apoi adun oamenii şi le vorbesc prieteneşte despre toate. Cred că le-a plăcut. La amiază iar ciorbă şi friptură, nu avem cu ce găti altceva. Am câtiva clienţi mai ales la scos măsele. Mă plimb mereu, mai fac controale, mă întâlnesc cu Stoicescu. După amiază bahică la el cu ţuica soldaţilor; nu iau parte. Ziua trece încet, am început a mă cam plictisi în totuşi atrăgător acest sat, sau mai bine frumos. Mă culc devreme.
      
      21 decembrie 1942
      
      Aici Jaques s-a oprit. Nu a mai făcut nici o însemnare deşi loc în caiet mai este.
      
      *
      *    *
      
      MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE BREVET
      
      Adeverim că prin înaltul Decret nr. 3023 din 6 oct.1942 Majestatea Sa Regele a binevoit a conferi "Crucea Meritul Sanitar" clasa I-a medicului sublocotenent SUSAN IOAN, de la Divizia 15 Infanterie pentru devotamentul şi priceperea dovedită în războiul contra Rusiei Sovietice în anul 1941.
      A fost trimis în 1 februarie 1943.
      
      EPILOG
      
      1998. La el acasă la Bacău, alături de Aurica, Jaques povesteşte. Mariana şi Horst ascultă.
      „Eram cu Aurica la cinematograf şi, deodată, i-am spus: Hai să fugim împreună. Aurica mi-a răspuns: Nu, mai bine te duci la Buzău, la tatăl meu şi îi spui care sunt intenţiile tale. Aşa am făcut şi, iată-ne. ”
  From 1944 his occupation was Medic ginecolog full time for Spital, in Dărmăneşti. He left in 1951 at the end of the contract.
  
  From 1951 his occupation was Medic ginecolog full time for Spital maternitate, in Bacău. He retired in 1972.

Dr Ioan (Jak) Susan

Education Details

Occupation Details

Occupancy & Contact Details

Personal Timeline

Details of Jak's family with Cleopatra (Aurica) Aurelia Susan